Asculta acest articolCompetițiile dintre candidații prezidențiali sunt expresia supremă a luptei politice. Președintele devine datorită numărului mare de voturi directe, cel mai important, precum și cel mai puternic om din România. Funcția îi conferă omului un statut aparte.
S-a mers atât de departe, deși suntem o țară democratică, o țară condusă de legi elaborate de Parlament, încât perioada în care președintele își desfășoară mandatul primește supranumele de “regim”.
Astfel avem “regimul Iliescu”, “regimul Băsescu”. Mai puțin uzitat este termenul de “regim Constantinescu”. Va urma “regimul Iohannis”? Apar deja semnele că epoca va purta numele actualului președinte. Are personalitate aparte, a promis că va fi un altfel de președinte, dar are și un apetit aparte pentru marile proiecte.
Lucru mai puțin obișnuit, fostul președinte a început să-l atace. Rareori foștii președinți se arată între ei. După terminarea mandatelor, ei se transformă în “părinții națiunii”. Sau ar trebui să se transforme. Din păcate, până acum niciunui președinte nu i s-a ridicat o statuie.
Mai degrabă devin clienții organelor de anchetă. Ion Iliescu încă nu a lămurit implicarea sa în evenimentele din decembrie 1989 și din timpul mineriadelor. Traian Băsescu are o serie de dosare și în perioada următoare va bate pe la ușile procurorilor.
Dar să trecem de la problemele grave la cele mai simple pentru a vedea cine sunt sau ce ar trebui să facă președinții pentru a primi titlul onorific de părinți ai națiunii. Cum o națiune înseamnă în primul rând cultura respectivei națiuni să vedem la câte lansări de carte, la câte vernisaje au participat ultimii doi președinți. Despre Traian Băsescu se știe că a citit o carte, Levantul de Mircea Cărtărescu.
Lecturile lui Klaus Iohannis sunt mai vaste, dar noul președinte încă nu și-a făcut timp să ia pulsul culturii naționale. Nu participă la lansări de carte, la vernisaje, nu merge la teatru. Sub înaltul său patronaj nu s-a auzit să fi organizat acțiuni culturale de anvergură. Este de înțeles să nu se amestece în disputa dintre partide, să nu comenteze acțiunile Justiției, dar este anormal să nu aibă o opinie despre problema timbrului pe carte, de pildă.
De la fostul președinte nu se aștepta nimeni să facă gesturi culturale ieșite din comun, dar în perioada mandatului său Institutul Cultural Român a avut o activitate excepțională. Ion Iliescu nu s-a erijat într-un protector al artelor, dar a fost apropiat de o anumită parte a oamenilor de cultură. Emil Constantinescu s-a considerat el însuși un intelectual, iar în perioada mandatului său teatrele au fost puternic sprijinite.
Mai devreme sau mai târziu și Klaus Iohannis va trebui să se hotărască în ce fel se va apropia de cultura națională. Până atunci rămâne un președinte ancorat doar în viața politică, deși acesta este ultimul lucru pe care și-l dorește. Deocamdată nimic nu-l recomandă ca un altfel de președinte în domeniul atât de sensibil și totodată simbolic al culturii.
Foștii președinți chiar dacă nu devin părinți ai națiunii, își lasă amprenta pe istoria momentului. La noi, în cel mai bun caz, ajung să se certe ca niște politicieni de rând.
