Pomenirea morţilor

Asculta acest articol

Poporul român crede cu tărie în viaţa de după moarte. Fiecare creştin are convingerea fermă că o dată cu moartea nu se sfârşeşte totul. Moartea este concepută ca un sfârşit al vieţii pământeşti şi totodată ca un început al vieţii cereşti sau al osândei veşnice; depinde cu cine ai trăit pe pământ: cu Hristos sau cu diavolul. Unii oameni mor împăcaţi cu Dumnezeu şi cu semenii prin Sfintele Taine ale Spovedaniei şi Împărtăşaniei, iar alţii se duc nepregătiţi la întâlnirea cu Judecătorul suprem. Este ştiut faptul că omul îşi pregăteşte starea în viaţa viitoare încă de pe pământ, potrivit înţelepciunii populare: „Cum îţi aşterni, aşa vei dormi!”
După moarte nimeni nu mai poate lucra nimic pentru propria sa mântuire, fiindu-i de folos numai rugăciunile Bisericii şi ale celor rămaşi în viaţă. Astfel, se ridică parastase şi se fac pomeniri pentru sufletele celor plecaţi pe drumul fără de întoarcere, fiind rânduite anumite zile speciale în curgerea anului pentru acestea, cum ar fi, de pildă, sâmbetele din cadrul Postului Mare (exceptând Sâmbăta Mare). În acelaşi timp, se aprind lumânări în biserici şi pe morminte. Femeile se îngrijesc să se ridice un parastas la biserică de către preot împreună cu familia, adică să se aducă un colac şi o sticlă de vin, ca mâncare şi băutură pentru cei morţi din casă. Pomenile şi parastasele care se fac sunt şi un semn de respect pentru cei adormiţi întru Domnul, un semn că n-au fost uitaţi, ci că amintirea lor rămâne mereu vie în sufletele celor vii. Aceste pomeniri poartă numele de „Moşi” (de iarnă, de vară şi de toamnă).

Potrivit religiei creştine, ziua de sâmbătă este închinată morţilor, întrucât Mântuitorul Iisus Hristos, răstignit fiind vineri pe cruce, a stat toată sâmbăta în mormânt, înviind duminica. Prin urmare, afirmă Tudor Pamfile, în ziua sâmbetei ne putem apropia de cei adormiţi. În această zi se dă pretutindeni de pomană pentru sufletele morţilor: mâncare, băutură, haine. Rugăciuni pentru mântuirea sufletelor de păcate se pot face şi în alte zile, dar pomana cea mai bine primită de Dummezeu este cea făcută sâmbăta. Când nu se poate da cuiva de pomană, se aruncă acel lucru pe apă („apa sâmbetei”), care-l va duce şi-l va aşeza, după credinţa poporului, în locul cuvenit. Urmaşii au datoria să-şi amintească de înaintaşii lor morţi şi să nu uite că şi cei de pe lumea cealaltă au nevoie de rugăciune, întocmai ca şi cei care încă mai trăiesc. Omul, cât timp trăieşte pe pământ, trebuie să se gândească şi la sufletul său, făcând milostenie din ceea ce are, iar atunci când dăruieşte ceva să zică: „Pe lumea asta ţie, pe cealaltă mie!” Îngrijirea pentru suflet, în perspectiva vieţii viitoare, trebuie să constituie una dintre preocupările de bază ale creştinului.
În municipiul şi judeţul Satu Mare, s-a statornicit obiceiul ca pomeniri ale morţilor să se facă şi în zilele de 1 şi 2 noiembrie. Aceste pomeniri poartă numele de „Luminaţii”. Credincioşii se îndreaptă cu pioşenie spre cimitire, spre morminte, pe care le împodobesc în prealabil cu flori, candele, lumânări şi aşteaptă venirea preotului pentru a-i pomeni prin rugăciuni şi cântări pe morţii fiecărei familii. Totodată, la morminte se ridică un parastas, intonându-se: „Cu Sfinţii odihneşte, Hristoase, sufletele robilor Tăi, unde nu este durere, nici întristare, nici suspinare, ci viaţă fără de sfârşit”. Domneşte o atmosferă de adâncă evlavie, fiecare meditând cu profunzime la esenţa vieţii şi a morţii, la faptul că toţi suntem muritori şi că o dată cu sfârşitul vieţii trupeşti începe o nouă viaţă. Credinţa în viaţa veşnică este o coordonată esenţială a demnităţii de creştin. Dacă nu credem în viaţa care ne aşteaptă, însăşi credinţa noastră în Dumnezeu este un non-sens, întrucât nu am fost creaţi doar pentru timp, ci pentru eternitate. A ne aduce aminte de cei morţi reprezintă una dintre datoriile noastre ca oameni şi creştini, iar rugăciunile înălţate pentru sufletele lor au menirea de a-L îndupleca pe Dumnezeu, ca El să-Şi manifeste faţă de ei iubirea, iertarea şi bunătatea la Judecata de Apoi.

Chiar dacă acum unii suferă în iad, s-ar putea ca prin stăruinţa noastră în rugăciune, Bunul Dumnezeu să îi ierte şi să-i facă părtaşi la fericirea cea veşnică. Aşadar, să nu-i uităm niciodată pe cei plecaţi dintre noi. Soarta lor în veşnicie atârnă de noi, aşa după cum veşnicia noastră depinde şi de urmaşii noştri şi care vor proceda exact cum ne manifestăm noi acum. Viitorul stă în atitudinile pe care le adoptăm şi în exemplul nostru personal.

„Pomeneşte, Doamne, ca un bun pe robii Tăi, că nimeni nu este fără de păcat fără numai Tu, Cel ce poţi şi celor adormiţi a le da odihnă”.

 Preot dr. Cristian Boloş