Asculta acest articolÎn contextul crizei izbucnite între Iran şi Statele Unite, apar şi elemente care scot în evidenţă rolul jucat de statele Uniunii Europene în zonele fierbinţi de pe planetă. Şi în acest conflinct major iese în evidenţă cât se poate de clar că UE nu are o politică externă unitară. Liderii europeni nu se limitează doar să îndemne la calm ambele părţi. Fiecare ţară acţionează în mod independent. Astfel una dintre cele mai puternice ţări europene a decis să-şi retragă militarii din Irak, iar alta a decis să menţină trupele.
Franţa, ţara care are cea mai puternică armată din UE îşi menţine toţi cei 160 de militari în Irak. Germania, cea mai dezvoltată ţară din UE, a decis să-şi reducă prezenţa militară în bazele Bagdad şi Taji, reprezentată de 30 de militari. Germania mai are 90 de militari în nordul Irakului, în zona kurdă. România deja şi-a retras trupele, adică toţi cei 14 militari. Aceste cifre ne aduc aminte de bancul cu tancurile Albaniei care, invitată să participe la o coaliţie militară promitea că va merge cu două tancuri, apoi cu trei, iar la sfârşit a cedat promiţând că va merge la război cu toate cele patru tancuri.
Practic, prezenţa militară a UE în zonă este neglijabilă. |ările europene fac doar act de prezenţă. Greul îl duce Statele Unite. Efortul financiar este pe măsura ambiţiei sale de a rămâne ţara care are cea mai puternică armată din lume. SUA alocă 808 miliarde dolari pentru operaţiuni militare în războiul global împotriva terorismului. Pentru stabilizarea Irakului a cheltuit 533,5 miliarde dolari. Aportul statelor din UE cerut de Donald Trump este de 2% din PIB-ul fiecărei ţări. S-au conformat foarte puţine ţări. România ocupă locul cinci în NATO, după SUA (3,45% din PIB), Grecia ( 2,24%), Estonia (2,13%), Marea Britanie (2,13%) urmată de România, cu 2,04% din PIB şi Polonia cu 2,01%. Restul ţărilor alocă sume modeste. De exemplu Belgia, în care se află cele mai importante instituţii europene alocă doar 0,93% din PIB.
Politica militară a UE în cifre arată cu totul altfel decât cea din declaraţiile politice. De altfel, Uniunii Europene i se reproşează că nu are o politică externă unitară.
În aceste zile când pare să izbucnească al treielea război mondial vizita lui Vladmir Putin la Damasc a stârnit un lanţ de reacţii, la fel cum interesantă este şi vizita cancelarului Angela Merkel la Moscova, la sfârşitul acestei săptămâni.
Criza din Orient deschide o nouă pagină în restartarea relaţiilor comerciale dintre marile puteri economice, China, Rusia, Germania, în competiţia deschisă cu Statele Unite.
România, după cum se vede şi din alocarea unui procent din PIB pentru apărare, se declară partener al SUA. Scutul de la Deveselu ne face un important membru NATO, dar din punct de vedere economic nu suntem prea avantajaţi. Un procent din PIB realocat de la Apărare la Sănătate sau Educaţie ar fi fost de mare ajutor în rezolvarea unor probleme în domeniile respective.
România nu excelează în relaţiile economice cu Rusia şi China, iar Statele Unite nu se arată prea interesată să investească într-o ţară care alocă 2% din BIP pentru Apărare. Prin urmare am procedat corect prin retragerea celor 14 militari din Irak. Este un semnal care ar trebui să aibă ecou în rândul ţărilor UE, de apropiere de politica economică generală a Europei faţă de Statele Unite.
În prima lui vizită la Bruxelles premierul Ludovic Orban a fixat priorităţile României, mai mulţi bani pentru coeziune şi egalizarea subvenţiilor agricole la hectar.
În rest, România, cu toată dragostea pentru Statele Unite, nu poate face figură aparte în cadrul UE în atitudinea faţă de conflictele din Orient.
