Asculta acest articolNu multe partide pot trăi din amintiri. PNȚCD, spre deosebire de partidele istorice renăscute după 1989, a cunoscut într-un răstimp foarte scurt un urcuș și un coborâș demn de orice record. Rolul său în reorganizarea forțelor democratice imediat după căderea regimului comunist a fost determinant.
În jurul său, datorită spiritului vizionar al lui Corneliu Coposu, s-au adunat nu numai cele două partide istorice PNL și PSDR, dar și asociațiile civice, presa anti-FSN, o parte dintre sindicate etc. Înființarea CDR a fost soluția cea mai bună pentru momentul respectiv. Dacă alegerile din 1990 și 1992 au fost pierdute, unitatea forțelor democrate a rămas intactă. Moartea lui Corneliu Coposu a creat o stare de spirit care a propulsat, în 1996, candidatul CDR spre victorie. PNȚCD a devenit principalul partid de guvernare într-o coaliție pestriță. Oricum, între 1996 și 2000 PNȚCD a cunoscut o ascensiune la care puține partide puteau visa în condițiile în care Ion Iliescu și partidul său dețineau o putere greu de imaginat. Vechile instituții comuniste, vopsite în culorile democrației, cu întregul aparat de stat comunsit, cu accesul la resurse, toate puse în slujba lui Ion Iliescu, erau o piedică nu numai în calea firavei opoziții, ci și în calea României spre structurile euro-atlantice. Astfel, România a rămas în urma plutonului fostelor țări comuniste, Ungaria, Cehoslovacia și Polonia. PNȚCD, prin vocea lui Corneliu Coposu, a ținut piept forțelor cripto-comuniste. PNȚCD a trăit într-o primă etapă după 1996 din ideile fostului său lider. Spre sfârșitul mandatului țărăniștii s-au împărțit în tabere, iar partidul a instrat în disoluție.
În 2000 nu a mai intrat în parlament datorită unei greșeli tactice. PNȚCD a intrat în alegeri în alianță cu Alternativa României, iar pentru alianțe legea electorală fixa un procent de 10%. Alianța respectivă a obținut în jur de 7-8 procente. Singur, fostul partid al lui Iuliu Maniu și Corneliu Coposu trecea pargul electoral.
Tot la alegerile din 2000 candidatul prezidențial era guvernatorul Mugur Isărescu. Bine cotat în sondaje, Isărescu s-a comportat în campanie ca un cal șchiop la un concurs.
După anul 2000 istoria PNȚCD se înscrie într-un alt registru, al partidelor neparlamentare, al formațiunilor din spatele scenei politice. A urmat greșeală după greșeală. Cu un orgoliu rămas intact, ba și cu un dram de aroganță, lipsit total de spirit practic, dar și de resurse, nu a reușit să încheie nicio alianță care să-l readucă în parlament. PNȚCD a rămas o simplă marcă. Partidul mai poate trăi din amintiri, însă a pierdut prea multe competiții electorale pentru a mai putea fi reconsiderat ca o forță politică veritabilă. A pierdut bătăliile electorale din 2000, 2004, 2008, 2012.
Despre Germania se spune că a pierdut două războaie mondiale, dar a câștigat pacea după fiecare înfrângere. Ce ar mai putea câștiga PNȚCD după seria de înfrângeri? Nu cunosc răpunsul.
În Transilvania, pe urmele Partidului Național Român și a PNȚ-ului interbelic, PNȚCD a fost mai mult o stare de spirit decât un partid propriu-zis. De fapt, partidul reînviat de Corneliu Coposu în 1990, a avut aceeași soartă ca PNR după unirea din 1918. O seamă de istorici consideră că PNR , în perioada Memorandumului nu era un partid politic în adevaratul sens al cuvântului. Politicienii din Ardeal au fost pur și simplu spulberați la primele alegeri. Iuliu Maniu a găsit soluția salvaroare prin fuziunea cu Partidul Țărănesc. Coposu a procedat în același fel înființând CDR. Aflat la a treia criză majoră din istoria sa, salvarea PNȚCD poate veni tot de la o fuziune sau o alianță strategică bine gândită. Altfel va trăi din amintiri atâta vreme cât vor trăi ultimii țărăniști veritabili, cei care s-au înscris în partid imediat după revoluție, pe vremea lui Corneliu Coposu.
