“Piațeta” lui Goldoni, un spectacol unde protagonist este decorul

Asculta acest articol

A trecut mai bine de un sfert de mileniu de când Carlo Goldoni făcea furori cu comediile sale în Veneția veacului XVIII. Felul în care dramaturgul reușea să surprindă tipuri umane perene, în exemple savuoase, a făcut ca opera sa să reziste și să aibă sens și în montări transpuse în modernitate, cum este cea realizată de curând de Trupa Harag Gyorgy a Teatrului de Nord din Satu Mare.

Premiera din 7 aprilie ne-a oferit un spectacol antrenant, viu și mai ales colorat, în care titlul comediei – “Il campiello”, adică “Piațeta”, cum explică însuși Goldoni în prolog – este slujit printr-o scenografie de zile mari, făcând din spațiul acțiunii adevăratul protagonist al montării, în condițiile în care nu există de fapt un personaj dominant.

Un mare bravo se cuvine așadar din capul locului pentru echipa care s-a ocupat de decor și costume – Fornwald Greti și invitata Nagy Eszter – și care a avut un concept clar și aplicat în cele mai mici detalii, transformând piațeta venețiană într-un soi de curte interioară de bloc din anii 90 ai veacului trecut și personalizând fiecare interior al “cuiburilor” din care răsar personajele, așa încât să reflecte vizual tipul uman căruia îi aparțin mai ales femeile din piesă. Pentru că este o poveste despre femei și modul în care dorințele lor pun lumea în mișcare. Deși Verdi a scris “Rigoletto” la aproape un secol după Goldoni, s-ar potrivi perfect aria “La donna é mobile”.

Dragostea, această loterie

Goldoni a scris multe din piesele sale pentru a fi jucate în celebrul Carnaval venețian, iar “Piațeta” a avut premiera în 1756. Din prolog suntem anunțați de premisa jocului: obiceiul așa-numitului “Lotto della Venturina”, cu care și începe spectacolul, când Zorzetto strânge banii pentru loteria ad-hoc la care vor participa toate femeile din curticică.

Fiecare cu poftele ei: d-na Catte și d-na Pasqua vor să scape de fetele lor, Lucietta și Gnese, ca să dea apoi iama în bărbați, iar plăcintăreasa Orsola l-ar însura și ea pe trimbulindul de Zorzetto. Mai e Gasparina, ținută din scurt de unchiu-său Fabrizio, un scorțos și jumătate, încât fata s-ar mărita și cu bau-bau, numai să scape. Pe Lucietta o curtează Arzoletto (arzoi, cum ar veni), cu sprijinul mamei viitoare soacre, și evident apar încurcăturile de rigoare, pe care le va descâlci dezabuzatul nobil Astolfi, plecat în căutarea iubirii și sensului vieții, pe care le va găsi, până la urmă, în brațele Gasparinei. Martor tăcut și profitor, un cârciumar.

Textul original e scris în versuri, în dialect venețian, și respectă canoanele commediei dell’arte, dar transpunerea în zilele noastre izbutește să dea senzația de bâlci modern întâlnită, adesea, în curțile blocurilor din marile orașe și reflectată în programele mondene TV, cu stridențele și dezordinile de rigoare subliniate inclusiv scenografic. Aici este cu siguranță și meritul regiei lui Visky Andrej, care a și avut destul material pentru inspirație. Momentul în care femeile trag piese de loto din făină dă o cheie a spectacolului: nu se știe niciodată din ce mizerii cotidiene îți pică marele noroc.

Plimbare prin arta comediei

Cum spuneam, nu există un personaj solist. Asistăm mai curând la un concerto grosso baroc, cu grupuri reunite și destrămate, în care fiecare instrument contribuie la reușita ansamblului. Moldovan Blanka redă stridența și nerăbdarea lui Catte, iar Kovacs Niki arată, dincolo de comedie, disperarea interioară a doamnei Pasqua, procopsită cu o fată artistă pe care n-o prea înțelege. Laszlo Zita e discretă în rolul oropsitei Orsola, o compoziție dedicată multor femei suferinde în tăcere. Bogar Barbara oferă un recital mereu la limita șarjei jucând o Lucietta poate și mai stridentă ca maică-sa și face un cuplu comic delicios cu Peter Attila Zsolt, starul de comedie al trupei, dezinvolt ca întotdeauna. O linie înfiorător de sobră ține strâns Rappert-Vencz Gabor în rolul lui Fabrizio, și-l prinde bine, iar Nagy Csongor Zsolt pare aerian, eteric, în Astolfi, personajul său nu prea prinde consistență. Poszet Nandor își creează flegmatic și fantomatic personajul crâșmarului, cel mai pătruns de atmosfera anilor 90. Tinerele Budizsa Evelyn și Keresztes Agnes dezvăluie cu multă sinceritate zbaterile adolescenței feminine înfometate de iubire și sens, iar Orban Zsolt explorează reversul masculin, panica pe care orice tânăr o simte când vine vârsta lepădării copilăriei și asumării bărbăției și răspunderilor. Scena finală Zorzetto-Gnese dă totuși o speranță că totul va fi bine…