Image 1
Image 2

Până la urmă cel mai mare hoț este statul

EDITORIAL-DUMITRU-PACURARU
Gândită ca una dintre cele mai bune variante ale democrației de tip liberal, actuala organizare socio-profesională, politico-economică, nu mai corespunde noilor exigențe ale ultimelor două generații.
Share on facebook
Share on whatsapp
Share on email
Share on twitter
Asculta acest articol

Criza scumpirilor, singura adevărată, scoate la iveală adevăruri care ar fi fost greu de demonstrat în condiții normale.
Prima manipulare: accizele. Un procent semnificativ din prețul energiei, din prețul combustibilului, îl constituie accizele.

 

Statul își ia partea leului și din ultimul biscuit, din apa plată, din bere, din pâine, din pătrunjelul vândut la piață, din meditațiile profesorilor, din drepturile de autor ale artiștilor profesioniști, al scriitorilor, ziariștilor, artiștilor plastici, dar mai nou și din puținul zilierilor, a angajaților part-time.

 

Accciza pentru pălincă merge tot în buzunarul statului. Din țigările pe care le fumează săracul și bogatul o parte semnificativă intră în buzunarul statului.

Acel impozit de 1% pentru jocurile de noroc, recent majorat la 40%, se scurge tot în sacul fără fund al statului.
Din tot și din toate, din veniturile mici și mari, un procent merge în buzunarul statului din care se hrănesc mulțimea de instituții, cu mii de angajați, unii truditori, alții trântori, care împing înainte uriașa, greoaia mașinărie a statului.

 

Aparent există o criză complexă a societății actuale. În realitate există o criză de sistem. Un sistem ruginit, poate valabil pentru omul de acum o sută de ani, nu însă și pentru omul secolului 21.

 

Gândită ca una dintre cele mai bune variante ale democrației de tip liberal, actuala organizare socio-profesională, politico-economică, nu mai corespunde noilor exigențe ale ultimelor două generații.

 

Nici măcar cea de-a treia generație post-comunistă aflată în pragul pensionării sau recent pensionate, nu se mai regăsește în proiecțiile de viitor încropite de partidele politice și de guvernele actuale, de stânga sau de dreapta.

 

Omul, individul, deopotrivă muncitorul și zilierul, tehnicianul și intelectualul, militarul și personalul juridic, angajatul de la privat și de la stat, nu se mai regăsesc ca entității de sine stătătoare în proiectele de viitor ale statului român. Nu societatea în ansamblul ei este în criză. Există o criză de sistem, o criză care vine de sus în jos, nu de jos, de la bază înspre pătura superpusă.

 

S-a ajuns atât de jos încât nu mai este valabil nici proverbul cu peștele care se împute de la cap. Peștele, marele pește social-politic, deja se împute de la mijloc. Adică de la clasa de mijloc.

 

“Orânduirea”, neocapitalismul încuscrit cu neocomunismul, părinții corupției, au lovit în cea mai dinamică, în cea mai activă, în cea mai progresistă clasă socială, în motorul care, după caz, trage sau împinge înainte societatea.

 

Există o criză a sistemelor politice din întreaga lume, o criză a repartizării profitului, a distribuirii egale a efortului financiar pentru susținerea unor construcții statale prost întocmite în majoritatea țărilor europene.
Criza a afectat atât țările democratice, care respectă principiile economiei de piață, cât și țările cu un regim de sorginte neocomunistă, precum Rusia și China.

 

Nu ciocnirea civilizațiilor, nu nevoile financiare, nu lipsa resurselor, spațiul vital, foametea și sărăcia, ci un disconfort, o insatisfacție, un orgoliu politico-militar, au provocat criza ruso-ucraineană, au declanșat un război la limita dintre NATO și Federația Rusă, moștenitoarea spirituală a Tratatului de la Varșovia. Nu se cionesc civilizațiile, așa cum se credea în urmă cu o jumătate de secol, ci se confruntă ideologiile, rămășițele blocurilor militare.

 

România nu încearcă să se strecoare printre picioarele marilor puteri, așa cum făcea înainte vreme, ci s-a aliniat fără rezerve de una dintre părți, NATO și UE.

 

În același timp Ungaria, o țară relativ mică, trebuie înțeleasă atunci când încearcă să joace în ambele tabere. Are nevoie de gazul rusesc, dar și de valorile democratice ale Occidentului.

 

Dar indiferent de opțiunea politică de moment, supusă conjuncturilor, statul, în forma în care se prezintă la începutul secolului 21, este total dependent de dările pe care le percepe de la agenții economici, de la cel mai amărât cetățean de rând. Că recurge la procedee specifice unui hoț de rând, este o problemă de morală, de etică.