“Paiaţa” explorează chipuri vechi şi noi ale artei teatrale

Asculta acest articol

Spectatorii mai vechi ai Teatrului de Nord şi-l amintesc pe Emanuel Petran în calitate de actor. Spectatorii mai recenţi au văzut sau auzit de spectacolele Teatrului de păpuşi “Puck” din Cluj-Napoca, condus de Petran, prezentate  la Satu Mare. Spectatorii din 2016 au ocazia să îl descopere pe acelaşi Petran în noua sa calitate de regizor.

În cadrul proiectului “Discendo discimus” (“Învăţând pe alţii învăţăm şi noi” – traducere liberă), iniţiat de actorul Stelian Roşian şi derulat din toamna trecută cu sprijinul Teatrului, al Centrului Cultural “G.M. Zamfirescu” şi al Inspectoratului Şcolar Judeţean, a fost realizat, şi s-a jucat deja de două ori, spectacolul “Paiaţa”, conceput de Emanuel Petran pe baza unor texte scurte ale lui Cehov. Un spectacol care poate fi (re)văzut duminică, 14 februarie, în Sala Amfiteatru a Casei de Cultură a Sindicatelor.

Visul unei seri de teatru

Scenariul gândit de Emanuel Petran începe cu tema din “Cântecul lebedei”: un actor bătrân, care şi-a dedicat viaţa scenei, rămas singur şi părăsit în teatru, vrea să mai joace măcar un rol. Cehov, dacă se poate. Într-un dialog suprarealist cu spiritul dramaturgului, dorinţa îi e îndeplinită: colegii din teatru se întorc, cu un regizor “de şcoală nouă“, din generaţia postmodernă, şi urmează punerea în scenă a unor texte de mare succes din creaţia lui Anton Pavlovici: în prima parte “Ursul” (varianta clasică şi varianta hipermodernă), în a doua parte “Cerere în căsătorie” (varianta clasică şi o transpunere savuroasă în cheie gitană a poveştii). Bătrânul actor primeşte doar roluri mici, nu cele principale, dar trebuie să fie mulţumit: dorea să joace Cehov, dar în fond nu ceruse un anume rol, aşa că îşi fac noima capriciile regizorale şi directorale, cum se întâmplă în teatru de când e lumea şi pământul.

Student la regie, Emanuel Petran transformă spectacolul într-o lecţie deschisă, cu public, despre chipuri vechi şi noi ale artei teatrale. Impresia de “joc secund”, pe mai multe paliere, e întărită de decorul multicolor gândit de Alexandru Radu şi dominat de “Somnul” lui Salvador Dali. Muzica, mereu adecvată contextului rusesc al textelor, a fost legată în firul scenaristic de Dorin Griguţă. La final îl regăsim pe bătrânul actor singur: va fi fost oare doar visul unei seri stinghere într-un teatru abandonat?

Actori în recital

Emanuel Petran mărturiseşte că spectacolul i-a trezit nostalgii din vremea când era doar actor. Tema “Paiaţei” (nu putem uita răscolitoarea operă a lui Leoncavallo) îl face să fie generos cu actorii pe care îi conduce şi să le ofere şansa de a străluci în egală măsură. Unii fac mai multe roluri, alţii doar unul, dar o fac bine, cu plăcerea jocului şi adesea cu multă autoironie.

Stelian Roşian dă tonul spectacolului cu monologul disperat din introducere, deplângând starea decăzută a teatrului de azi. În “Ursul” aduce o ironie blândă întruchipându-l pe servitor, iar în “Cerere în căsătorie” este admirabil în compoziţia rolului Tatălui combinator. Patetismul rostirii este de obicei bine temperat, iar gestica e memorabilă.

Sergiu Tăbăcaru face poate cel mai bun spectacol al său de când îl ştim la Teatrul de Nord, satirizând cu mult gust un anume tip de regizor ultralibertin, pus pe şocat de dragul şocului, dar fără prea multe idei în fond. Intervenţiile sale din prima parte stârnesc un râs sănătos, ca şi “viziunea regizorală“  care se derulează în dreapta scenei, în paralel cu decorul şi jocul clasic din stânga (Sorin Oros şi Alexandra Odoroagă, cu interpretări curate). Vlad Mureşan şi mai ales Anca Dogaru se dezlănţuie în parodii savuroase.

Tibor Szekely şi Andreea Mocan fac şi ei roluri excelent construite în “Cerere în căsătorie”, mai ales ambivalenţa ei ieşind din plin în evidenţă, în timp ce Tibor duce până în pragul şarjării epilepticul lui personaj, care stârneşte nu doar râsul, ci şi mila publicului. În fine, momentul ţigănesc jucat în travesti, pe scheletul aceluiaşi text, de Sergiu Tăbăcaru şi Alexandra Odoroagă, cucereşte prin umor, culoare şi plăcerea evidentă cu care actorii îşi asumă noile identităţi, plăcere care se transmite celor din sală.

Este o seară a dezvăluirilor din culisele Thaliei, dar şi a învăluirii în personaje clasice care iau chipuri noi. Un spectacol căruia îi dorim viaţă lungă.