Asculta acest articolDupă semnarea pactului pe Apărare s-a auzit foarte timid o voce care cerea şi un “pact pe cultură”. Nu ştim dacă a auzit-o cineva. Şi chiar dacă a auzit-o nu ştim cine ar putea lua în serios un mare proiect naţional pe cultură. În epoca internetului cultura în sensul tradiţional, este ignorată. Cui foloseşte? Un personaj mai puţin cunoscut, fratele lui Vasile Lucaciu, scria la începutul secolului trecut într-o dulce şi-nţeleaptă limbă veche: “Luptele dintre neamuri se vor continua mereu cu armele culturii”.
Aceste cuvinte îi aparţin lui Constantin Lucaciu, preot şi om de cultură despre care Nicolae Iorga scria că nu este mai puţin valoros decât fratele său, dar mai puţin vorbăreţ. De astfel de personaje istorice discrete este plină istoria. De fapt, ei pun pietrele de temelie a culturii naţionale. Din când în când apar figuri emblematice punându-i într-o nemeritată umbră.
Dar nu despre Constantin Lucaciu doream să vorbim. Nici măcar despre pactul pe cultură. Fiind 15 ianuarie, ca în fiecare an, este de datoria noastră să ne amintim de Eminescu. Nu mică ne-a fost mirarea văzându-l pe Klaus Iohannis vorbind despre Eminescu. Nu contează ce a spus, dar important e că este primul preşedinte care zice ceva cu ocazia zilei de naştere a poetului naţional. Este un semn bun. Preşedintele este primul dintre cetăţenii care au obligaţia de a încuraja preocupările culturale, primul care trebuie să aibă un adevărat cult pentru istoria naţională.
Nu ştim însă dacă mai ştie cineva ce înseamnă istorie naţională. Nu ştim dacă mai înţelege cineva rostul cultului eroilor. Noua clasă politică, ridicată din rândul funcţionărimii, al oamenilor de afaceri, al intelectualităţii tehnice, s-a îndepărtat de ceea ce însemna omul politic de acum o sută de ani. Cultura nu este punctul lor forte, dar ar trebui să înţeleagă ce rol joacă instituţia numită cultură în procesul neîntrerupt de formare a unei naţiuni. O naţiune nu se formează odată pentru totdeauna şi gata, fiinţează o mie de ani.
Identitatea naţională este ca un foc din vreascuri pe care trebuie să-l întreţii. Cam la acest lucru se referea citatul din Eminescu rostit de preşedintele Iohannis, încercând să dea o definiţie a ideii de ce înseamnă a fi un bun român. Nu este suficient să fii doar un bun român dacă nu creezi instituţii în care românismul să fie ridicat la rang de politică de stat.
Revenim la citatul din Constantin Lucaciu. “Armele culturii”, la fel ca armele necesare pentru Apărare, presupun un cost. Acest cost nu este dispusă actuala clasă politică să-l plătească. S-a văzut şi cu ocazia zilei de naştere a poetului naţional. Câţi politicieni au ţinut să marcheze această zi? Unul dintre cei foarte puţini a fost şi Victor Ponta. Premierul a vorbit frumos, mai cu seamă că şi soţia lui este născută tot pe 15 ianuarie.
Dacă preşedintele şi primul ministru au reuşit să cadă de acord că “România are nevoie de un acord politic pentru o strategie pe termen lung legată de cultură”, cine se opune? De fapt, cultură avem. Ceea ce ne lipseşte este respectul faţă de ea.
Acest handicap se depăşeşte greu. De fapt, Eminescu, la fel ca modestul Constantin Lucaciu, avea toate motivele să se îndoiască de prestaţia conaţionalilor, dar nu înceta să spere că odată şi odată vor avea şi românii o cultură de care să fie mândri. Acest lucru nu se poate face fără instituţii culturale puternice. Este adevărat că trăim într-o lume multiculturală, dar încă există o competiţie acerbă între naţiuni, iar lupta se dă cu armele culturii.
