Asculta acest articolSă vezi și să nu crezi: Guvernul României înființează orchestra UE. Evident, nu Viorica Dăncilă va fi dirijorul, deși România deține președinția rotativă a Consiliului Uniunii Europene. Nici președintele Klaus Iohannis nu va avea ocazia să stea la pupitrul insolitei orchestre. Nu este o glumă, deși pare.
Probabil doamna Viorica Dăncilă a fost inspirată de spectacolul de la Ateneul Român, cu ocazia preluării oficiale de către România a președinției Uniunii Europene.
Spectacolul de la Ateneu a fost ceva instructiv. După discursul lui Donald Tusck, plin de referințe culturale, Klaus Iohannis a rostit și el în discursul ocazionat de Ziua Culturii Naționale aceleași nume: Mircea Eliade, Emil Cioran și… Tristan Tzara.
Da, într-adevăr, politica românească are un pic de dadaism în ea. Uneori, chiar mustește de prea mult dada, însă în gama unui nesfârșit șir de nu.
Este un fapt știut că, în general, clasa politică nu are prea multă cultură. Cultura, se pare, a devenit un produs local. Cartea tipărită la Brașov se vinde la Brașov, tipărită la Cluj are impact la Cluj, în vreme ce cartea tipărită la marile edituri găsește din ce în ce mai greu drumul spre librăriile din provincie. Numărul librăriilor a scăzut, în timp ce nu sunt semnale clare că numărul cititorilor online ar fi crescut vertiginos. De aici și termenul de analfabetism funcțional. Și despre acest lucru vorbesc exact cei ce se fac vinovați de existența acestui soi de indivizi.
Dar să revenim la carte. Mai este cartea regina culturii, cireașa de pe tort? Nu cumva artele plastice ocupă primul loc pe podiumul culturii? Dar nici artiștii plastici, în marea lor majoritate, nu au acces la galeriile și sălile de expoziție. Ca și în cazul scriitorilor, al literaturii, nici artele plastice, pictorii, sculptorii, nu sunt cultivați de mass media decât incidental, printre spațiile lăsate libere de politicieni.
Teatrele și filarmonicele au un statut aparte pentru că sunt finanțate de la bugetele locale, iar în câteva cazuri de bugetul de stat. Nu suficient, dar și subfinanțarea este o formă de supraviețuire mai bună decât dispariția.
S-ar putea spune că diferențele dintre un scriitor, un artist plastic și un actor și un muzician vin din faptul că primii fac o muncă individuală, pe când actorii și muzicienii nu pot crea decât în grup, în echipe.
Spiritul de echipă o va fi determinat pe doamna Dăncilă să propună înființarea unei orchestre a Uniunii Europene.
Poate se va înființa și o trupă de teatru a UE. Dar fiind campanie electorală fac competitorii politici destul teatru. Ba și circ.
Dacă regimul comunist a înțeles că poate folosi cultura ca mijloc de propagandă, după 1989 cultura a devenit o povară pentru fiecare guvern. Președintele, care în fond este cel mai îndreptățit personaj să susțină cultura națională, cultul istoriei, nu a fost și nu este decât un politician ca oricare altul, numai că stă așezat în vârful piramidei trofice.
Sigur că nicăieri în lume scriitorul, artistul plastic, actorul independent, muzicianul nu este finanțat de stat. Nu sunt finanțate editurile, galeriile de artă, dar sunt create pârghiile prin care arta, literatura se pot autosusține.
Nu este cazul României. Din fericire administrațiile locale suplinesc lipsurile instituțiilor centrale. Pe ici, pe colo, în funcție de cultura fiecărui primar, a președintelui de consiliu județean, apar mici insule culturale.
Ca întotdeauna, cultura renaște de jos în sus.
