Ocolul lumii sentimentelor în 100 de minute: “Almost, Maine”

Asculta acest articol

O lumină albăstruie scaldă scena. Jos pare să fie tot ce trebuie la casa omului: un pat, o masă, niște scaune, o mașină de spălat, ușile de rigoare, cutia de rezonanță a unei chitare. Mușamaua spațiului de joc miroase proaspăt. Sus, pe un fel de dig, doi tineri, el și ea, șed pe o bancă, la o oarecare distanță. Vor coborî împreună, la mai mult de 100 de minute după primul gong. Între timp, noi, publicul, vom fi călătorit pe oceanul sentimentelor, alături de actorii secției române a Teatrului de Nord.

“Almost, Maine” a devenit în ultimul deceniu una din cele mai populare piese de teatru contemporan. De fapt, ironie a titlului, este “aproape” o piesă, întrucât cele câteva episoade care o compun sunt legate doar vag, prin cadrul geografic ficțional, unde totul se întâmplă în același timp, și mici aluzii la personaje ale altei povești. Și, desigur, prin tematica din subtext: atotpătrunzătoarea și mereu actuala și actualizata dragoste.

Povești din locul unde se pune harta-n cui

Maine este cel mai nordic stat al SUA (exceptând Alaska) și unul dintre cele mai mici. Situat pe coasta de Est, la granița cu zona canadiană Quebec, are reputație de loc liniștit, acoperit de păduri, un rai al vânătorilor și pescarilor, unde nu se întâmplă prea multe lucruri. E genul de loc despre care nu se prea vorbește, zona aia unde se agață harta-n cui. Cumva ca și Sătmarul.

Din Maine, de la țară, tânărul actor John Cariani pleca la New York să-și încerce norocul în imensa metropolă. Ajuns în Performance Space, un studio patronat de NBC pentru descoperirea tinerelor talente, s-a apucat să scrie scenete scurte care să-i valorizeze talentul dramaturgic și actoricesc. Și-a dat seama că atmosfera locurilor natale radiază în toate aceste mici lucrări și a ajuns să le coasă laolaltă în ceea ce va deveni “Almost, Maine”, spectacolul-colaj care a avut premiera în 2006.

Criticii au strâmbat din nas în fața sentimentalismului și aparentei încropeli a textului. Dar producțiile au început să curgă. Peste 3.000 de spectacole au fost montate doar în America de Nord în ultimii 10 ani, iar piesa a fost tradusă în peste 15 limbi și jucată în 20 de țări. Traducerea românească realizată de Cristi Juncu a fost folosită, parțial, și de trupa sătmăreană de amatori Arttis, care a pus în scenă patru tablouri acum câțiva ani, regretatul Iosif Ahmed ajutând la regie pe vremea când se pregătea de studenție.

De altfel, “Almost, Maine” este una din piesele preferate ale trupelor de elevi sau studenți din SUA, întrucât nu implică mari costuri de producție, oferă roluri simple (dar nu simpliste) și permite distribuții flexibile, căci niciunul dintre tablouri nu aduce în scenă mai mult de trei personaje, așa că spectacolul se poate susține cu ușurință într-o echipă de două fete și doi băieți. În acest cadru generos, actorii își pot afirma stilul personal fără să dezechilibreze foarte tare ansamblul.

Numele orășelului imaginat de Cariani oferă și un iz de realism magic, fiind un loc “aproape” real, în care aurora boreală invită la contemplație și oamenii sunt mai interiorizați, mai fini, iar dragostea se naște sau moare în ritmuri mai line. Poveștile de viață adunate aici se pot regăsi oriunde, și emoția lor este universală. Succesul indiscutabil al premierei de duminică seară din Sala Mare a Teatrului de Nord este încă o mărturie în acest sens, și dincolo de reușitele actoricești meritul este în primul rând al autorului.

Mozaic de inimi calde

Pe Theo Marton publicul îl cunoaște ca actor, consacrat la Târgu Mureș în spectacole independente de o factură aparte, axate pe rostire și monolog, iar modul temperat și expresiv cerut de acest gen de spectacol s-a transmis și în jocul actorilor sătmăreni pe care el i-a coordonat ca regizor. Soluțiile sunt simple, replica clară, iar căldura inimilor din răcoarea unei seri din Maine răzbate fără stridențe din toate tablourile încadrate de decorul general realizat de Bogdan Spătaru.

Aflat la primul său spectacol la Satu Mare, Mihai Nițu petrece aproape toată seara pe scenă, ca un duh înfrigurat, personajul său fiind pedepsit pentru că n-a știut să primească simplu o declarație de iubire (rostită aproape șoptit de Crina Andriucă) și s-a apucat să filosofeze. Iubirea nu cunoaște sofisme, iar partenera i-o va demonstra.

Raluca Mara traduce cu măiestrie metafora inimii împietrite, cărată într-o pungă și într-un târziu reparată: cocteilul de emoții mixat de actriță are străluciri diamantine, iar stupoarea îndrăgostită a partenerului este redată cu mare stăpânire de sine de Stelian Roșian.

În scena de la bar, a unei despărțiri definitive și unei întâlniri, poate, la fel de definitive, Cătălin Mareș și Anca Dogaru rezumă în crisparea vocilor și gesturilor teroarea cuvântului “ex”, în contrast cu prospețimea vitală a Alexandrei Odoroagă în rolul chelneriței volubile și mereu disponibile.

Alina Negrău face un joc memorabil în scena unei femei exasperate că nu e cerută în căsătorie. Disperarea, dorința înecată în nesiguranță, tensiunea care nu îndrăznește să creadă că, iată, a venit clipa cea mare, îi prilejuiesc actriței un recital printre cele mai bune din cariera ei, iar Ciprian Vultur se dovedește partenerul ideal, la propriu și la figurat.

Vlad Mureșan desenează cu finețe naivitatea unui tip care (ar vrea el să creadă) nu simte durerea, dar și transformarea sa, similară trecerii omizii în fluture, sub influența căldurii unei iubiri spontane, în care Roxana Fânață ne arată, în sfârșit, de ce este capabilă: o prestație bogată, burlesc-intimă, de care actrița avea nevoie.

Ioana Cheregi și Andrei Stan rămân cuplul redutabil din “Desculț în parc” și “Edmond”, într-o scenă care vorbește tot despre iubirea transformatoare, care topește orice complexe. Cum le-ar sta oare în “Îmblânzirea scorpiei”?

Dar cea mai frumoasă scenă e una tristă, a imposibilei învieri a unei iubiri demult apuse. Adriana Vaida și Cristian Dan sunt întrupări ale melancoliei depresive, resemnate, iar jocul lor vocal spune o poveste a speranței ucise.

O seară de teatru de suflet, topind orice posibil clișeu în trăire autentică.