“O scrisoare pierdută” la Teatru, sforării politice pe două limbi

Asculta acest articol

I-a fost dat Teatrului de Nord din Satu Mare să fie ales pentru un experiment cum nu ştim să se mai fi făcut în România: prezentarea celei mai faimoase piese a lui Caragiale în două limbi, la interval de două zile, cu trupele rezidente ale aceluiaşi teatru. Faptul că isprava regizorului Sorin Militaru a reuşit şi a întrunit aprecierile publicului este în primul rând o dovadă a eternei actualităţi pe care – din păcate, am spune – “O scrisoare pierdută” o are.

Nu ştiu dacă putem vorbi, propriu-zis, de două spectacole. Este acelaşi spectacol, cu aceleaşi direcţii regizorale fundamentale, jucat în acelaşi decor, dar revizuit pe ici pe colo, prin punctele esenţiale, pentru a pune degetul pe tumori care rod în mod specific viaţa politică şi culturală a românilor şi maghiarilor din Ardeal. Chiar dacă unele replici celebre se pierd, ideea e justificată şi funcţionează bine. Parafrazând tirada lui Caţavencu, toate naţiile îşi au corupţii lor, sforarii lor politici şi amantele lor ultragiate. Diferenţele sunt doar de nuanţă.

Anamneză psihiatrică la nivel comunitar

Ce putea aduce nou încă o montare a unui text arhicunoscut, care se joacă de 131 de ani şi al cărui subiect nu are sens să-l mai repetăm? Ai crede că nu se mai poate inova. Şi totuşi, tocmai prin bilingvismul acestui demers teatral, regizorul a găsit un punct de focalizare inedit şi face o anamneză necruţătoare a delirului naţionalist, care alimentează chiar şi clasica intrigă de corupţie “fără moral şi fără prinţip”. În varianta maghiară – în care numele personajelor au fost modificate aproape parodic – cuplul Farfuridi-Brânzovenescu spune cu voce tare numele voievozilor români pomeniţi în text, iar apoi, în şoaptă, se jură pe Bethlen Gabor. La fel românii îl invocă pe Vlad Ţepeş, adevăratul lor idol justiţiar. Disputele politice sunt, la fel, particularizate: la unguri se înfruntă moderaţii şi autonomiştii radicali, la români naţionaliştii şi europeniştii, iar Caţavencu citează în discursul său un recent slogan electoral.

Iar poanta spectacolului nu e doar că, iată, pică din cer un candidat “mai prost decât Farfuridi şi mai canalie decât Caţavencu” (după expresia autorului), ci, culmea, oroarea ororilor, Gagamiţă mai e şi din neamul celălalt, ăla detestat, ăla cu totul altfel. Şi atunci toată parada de mândrie naţională – impecabil desenată de regizor în tabloul final, cu trupă de copii recitatori, cu drapele, cu cântece patriotice – devine cu atât mai ridicolă, iar sentimentele adevărate se dau pe faţă la momentul când lumea îşi dă seama de cruda realitate.

Diferă însă rezolvările: în varianta românească totul se iartă cu zece deţi de pălincă, în timp ce în varianta maghiară, după o criză de apoplexie a preotului (aspră caricatură a unui tip de cleric ultranaţionalist din păcate prea des întâlnit între unguri – nu că preoţii români ar fi mult mai breji!), lucrurile par să degenereze spre violenţă, dar şişul trecut ameninţător prin barba unui Brânzovenescu bătrân serveşte spre a înscena o pildă. În orice măr poţi da de viermi.

Cea mai ilustrativă găselniţă regizorală, cea care ne-a inspirat şi titlul cronicii, o aflăm în actul al treilea, cel al întrunirii electorale, în care Trahanache stă la masa prezidiului şi-şi face de lucru cu acul şi aţa (la unguri croşetează, la români face goblen). Pentru el, stâlp al puterii cum se află, sforile sunt trase deja de mult, în culise, iar ceea ce se va vorbi la întrunire e doar aşa, să treacă timpul sau, după o expresie consacrată mai nou, să-i prostim pe proşti.

Deşi în varianta românească ni se sugerează că povestea ar avea loc în secuime (o mică scăpare), scenografa Szabo Anna focalizează atenţia sătmărenilor inserând în decor două tablouri cu Hotelul Dacia şi Turnul Pompierilor. Mesajul este transparent: atenţie, tot ce vedeţi în scenă se poate petrece aici, între noi. Întrucât luptele politice şi războiul sentimental între Zoe şi Tipătescu consumă energie multă, decorul e plin de vase cu apă folosite spre împrospătarea combatanţilor. Mâna coregrafului Bordas Attila se vede în tabloul final, care cere o coordonare scenică exemplară şi dansuri pe stilul fiecărei naţii.

Portrete paralele ale personajelor

Trecând la jocul actorilor, această dublă întruchipare a piesei ne permite să vorbim, pe rând, despre fiecare personaj. Drept pentru care purcedem:

Tipătescu – Surprinzător de şters, în ambele interpretări. Te întrebi ce-o fi găsit Zoe la el. Cu un joc mai atent şi mai puţin grăbit, Sorin Oros şi Rappert-Vencz Gabor ar fi reuşit prestaţii de referinţă pentru cariera lor.

Trahanache – Veteranul Bessenyei Istvan pare făcut pentru rol şi oferă o prestaţie exemplară, caustică, mai ales în tirada din actul 2. Valeriu Doran, cel puţin la premieră, nu a reuşit să se impună publicului.

Zoe – Excelentă Kovacs Nikolett, un portret de femeie matură, care-şi ştie interesul, intrigantă, dar nu neapărat isterică. Un joc bine temperat. La premieră Raluca Mara a creat dinamism şi destule momente de haz, dar nu a avut coerenţa şi prestanţa colegei din trupa Harag. Rolul va fi jucat şi de Alina Negrău.

Caţavencu – Un rol ofertant pe care ambii actori, Kanyadi Szilard şi Ciprian Vultur, l-au lucrat cu grijă. Primul este mai patetic, al doilea mai sarcastic, dar ambii sunt foarte buni.

Farfuridi-Brânzovenescu – În timp ce interpretarea cuplului Stelian Roşian – Andrei Stan este “ortodoxă“, dar nu străluceşte prin nimic aparte, Gaal Gyula şi Toth-Pall Miklos oferă un contrast foarte interesant şi se completează reciproc în apariţii de mare efect. Discursul din actul 3 al lui Gaal Gyula e memorabil şi prin joc, şi prin harababura cu hârtiile.

Pristanda – Două interpretări foarte diferite. Nagy Orban e mai burlesc, mizează mai mult pe mimică şi pe o linie, să zicem, scorţoasă. Romul Moruţan găseşte resurse pentru a da un pic de profunzime şi umanism personajului, fiind o surpriză plăcută.

Cetăţeanul turmentat – O revenire de mare spectacol a lui Cristian Dan într-un rol căruia îi dă o notă personală încă de la prima intrare. Când e în scenă, actorul fură atenţia sălii şi totul se învârte în jurul său. Prin comparaţie, Bodea Tibor e corect, dar nu lasă o impresie aparte.

Dandanache – În varianta curentă, în care personajul e şi mai picat din lună decât îi impune textul, ambii actori distribuiţi – Ciprian Vultur la unguri, Bodea Tibor la români – izbutesc să redea uluirea insului care nu ştie nici el ce caută în lumea în care a ajuns. Experienţa primului îi dă o forţă expresivă în plus.

Alegători, cetăţeni, public – Absurditatea luptelor politice şi parada de patriotism deşănţat sunt frumos ilustrate prin efectul de turmă al celor două partide adunate la întrunire, iar prezenţa în final a grupurilor de copii este, fie-ne permisă expresia, bomboana de pe colivă. Notăm prestaţia splendidă a lui Frumen Gergo în rolul popii care retează orice delicateţe umană şi mărturisim că ne-a amuzat, ca pe toţi cei din sală, cel mai mic băieţel din gaşca de copii a variantei secţiei române.

Ce să mai spunem? Bine ar fi să vedeţi ambele variante. Să le vedeţi, nu doar să le priviţi “ca la teatru”. Dacă mesajul lor va fi înţeles, va fi un pas mare spre vindecarea neîncrederii dintre cele două etnii. Dacă.