Image 1
Image 2

O problemă de moralitate

Sigla Informatia Zilei
Share on facebook
Share on whatsapp
Share on email
Share on twitter
Asculta acest articol

Dacă în primii ani de după 1989 exista un puternic curent anti-comunist, odată cu dispariția de pe prima scenă politică a PNȚCD tema anti-comunistă s-a estompat. În mai puțin de zece ani regimul comunist a fost așezat între paranteze. Din când în când din dosarele CNSAS mai apare câte un fost informator civil al fostei Securități care este persoană publică sau se află într-o funcție publică.

În schimb foștii securiști, foștii milițieni, foști procurori care au servit regimul comunist cu exces de zel și-au continuat carierele, au pensii bune, se bucură de liniștea unei vieți lipsite de griji. Nu s-a făcut niciodată o analiză pe persoană. Au fost securiști de treabă, milițieni de omenie, procurori corecți.

Dar regimul de tristă amintire, militarizat până în cel mai mic detaliu, nu se baza pe ei. Se baza pe brute, pe indivizi cruzi, fără scrupule. Securitatea a fost brațul înarmat al partidului. Procuratura, ca instituție, imediat după 1989, nu intra în calcul atunci când se înfiera comunismul.

Ca o ciudățenie, după căderea regimului comunist, din punct de vedere politic nu a intrat în atenția opiniei publice ultima perioadă. Toată atenția era îndreptată asupra foștilor deținuți politici din anii 1948-1964. Ceaușismul era văzut ca o perioadă de înfometare și frig, de lipsă de confort casnic.

Nu se punea problema că în ultimii 10 ani ar fi existat deținuți politici. Evident, nici că după 1980 ar fi existat torționari asemeni celor din anii închisorilor în care au fost aruncați liderii partidelor politice, foști miniștri, diplomați, episcopi, pe scurt elita politică, religioasă, culturală.

După 30 de ani apare un caz care răstoarnă toate opiniile despre ultima perioadă a regimului comunist, în fond a ceaușismului. Apar cazuri de foști deținuți politici, persoane relativ oneste care au crezut că apariția sindicatului Solidaritatea din Polonia este o ocazie pentru înființarea unui sindicat liber și în România.

A fost în Polonia în perioada introducerii legii marțiale. Sindicatul Solidaritatea, deși scos în afara legii, număra milioane de membri. Prin intermediul unui inginer român, petrolist, stabilit în Polonia, l-am cunoscut pe poetul Tadeusz Rozewicz. Prima lui întrebare a fost “Voi, românii, ce faceți, de ce nu ne urmați exemplul? V-ați obișnuit să trăiți în genunchi?”

În România acelor ani, milioane de români erau nemulțumiți de regim, dar doar câțiva au avut curajul să creadă că este momentul să-și ridice glasul. Ca să nu se spună “mulți eroi/după război”, dizidenții anilor ’80 nu s-au făcut remarcați. Iată că după 30 de ani apare cazul Iulius Filip.

De fapt, nu este vorba despre cazul Iulius Filip, ci despre procurorul Augustin Lazăr. Aici este vorba despre “cazul Augustin Lazăr”, nu al unui disident trecut cu vederea 30 de ani.
Interesant este că atâta vreme cât a fost procuror general, în timpul evaluării, după ce ministrul Toader a propus revocarea lui, Iulius Filip nu a intervenit.

Abia când s-a depus candidatura pentru încă un mandat de procuror general fostul disident s-a decis să-și spună povestea. Tânărul procuror Lazăr i-a refuzat eliberarea condiționată din pușcăria Aiud. Nu s-a lăsat impresionat de torturile la care a fost supus. Asta înseamnă că făcea parte dintre cei care apărau regimul cu exces de zel.

A mai apărut un alt doilea fost deținut politic, Ioan Muntean. Închis și el la Aiud, acesta povestește că procurorul Augustin Lazăr era cunoscut ca un ciubucar. Intra în penitenciar cu o servietă în care ducea cuțite făcute de pușcăriași în atelierele de producție.

Mai mult decât o dezbatere pe problemele justiției de azi, intrăm pe un teren minat în care subiectele țin de moralitate și imoralitate.