Asculta acest articol
În toamna acestui an se vor împlini 140 de ani de la prima lectură publică a piesei “O noapte furtunoasă“, moment care avea să marcheze apariția unui nou dramaturg și a unui nou tip de teatru, modern și incisiv, în literatura română. După atâta amar de timp, comedia lui Caragiale rămâne actuală și la fel de ironică față de viața românească. Bine pentru el, dar oare cât de bine pentru noi?
După “D-ale carnavalului” în stagiunea trecută, regizorul Andrei Mihalache a mărit miza cu noua montare a “Nopții furtunoase” și, eliberat de obligațiile administrative, a reușit să producă un spectacol care adună în sine multe din reușitele anilor trecuți, evitând, slavă Domnului, vulgarități gratuite și scăldând textul într-o atmosferă care ne-a amintit de vremurile de aur ale cinematografiei indiene: acel amestec de voioșie și sentimentalism intens, bine garnisit cu muzică grefată cu grijă în dezvoltarea poveștii.
Atmosfera unei Românii atemporale
Atât de românească e povestea asta cu gardiști civici fanfaroni, ziariști bombastici și femei pline de alean și arțag, încât “O noapte furtunoasă“ a ajuns foarte repede subiect de film (în regia lui Jean Georgescu) și de operă (compusă de Paul Constantinescu). Ceea ce am văzut pe scena sătmăreană s-ar putea numi musical, un mare merit al reușitei proiectului revenind preparatorului și ilustratorului muzical, băimăreanul Dorin Griguță, actor și cântăreț cu mare experiență. Au fost folosite cântece apropiate de vremurile acțiunii piesei sau din epoca interbelică, cu versurile ușor adaptate de regizor, uneori autoironic, imprimând spectacolului o atmosferă a unei Românii atemporale, peste care schimbările politice trec cum ar trece norii peste albastrul cerului. Coregrafia realizată de Gabriela Tănase induce aceeași impresie de întâlnire a Balcanilor cu Bollywoodul, mijlocită de serenadele țigănești și melodiile ce se trag din Anton Pann.
Decorul realizat de Alexandru Radu este modern în construcție și arhaic în concepție, în culori de un kitsch plin de umor și cu detalii savuroase, sugerând un conac-gheretă, ceva mai răsărit, și mijloace de trai dintre cele mai primitive. Dormitorul Vetei face figură aparte, fiind înghesuit în ele tot farmecul, misterul și dezgustul erosului dintotdeauna. Patul acestei familii tradiționale, la onoarea căreia Jupân Dumitrache ține până la crimă, are o cruce (întru Taina Sfintei Cununii, desigur), dar și o pereche zdravănă de coarne (întru taina nesfântului adulter, desigur), și nu lipsesc fluturașii, care ori zburdă prin stomac, ori prin creier, după cum oricine a dorit vreodată un trup drag cunoaște prea bine. Dacă în alte montări Veta e desenată în termeni de femeie nefericită, victimă, aici iatacul ei sugerează o viclenie nedisimulată și nu e greu să înțelegem de ce Zița, sora ei, are atâtea greutăți în amor. Casa se rotește și niciun ungher al gospodăriei nu rămâne tăinuit ochilor spectatorului – o nouă trimitere spre lumea filmului.
Cântec, dor și alean
Nu sunt greu de recunoscut costumele lui Jupân Dumitrache și Ipingescu, refolosite după Pampon și Ipistatul din “D-ale carnavalului”. De altfel, și costumele sunt mijloace de caracterizare, roșul aprins fiind perfect pentru Zița, scrobeala e ideală pentru junele Rică, ținuta lui Chiriac desenează tipul clasic de amant, iar costumul ponosit al lui Ghiță Țârcădău, cu floare la butonieră, e imagine canonică a eșecului în dragoste.
A meritat să-l așteptăm pe Sergiu Tăbăcaru o vreme pentru acest rol care deschide și închide spectacolul, o compoziție din cele mai fine, trecând ușor între obidă, tupeu și umilință abjectă, dar făcând din fostul soț al Ziței poate singurul personaj oarecum pozitiv al piesei. În contrast, Dorina Nemeș împinge metehnele feminine la extrem, fără să scape acutele din control (cum se mai întâmpla în Mița, anul trecut), și ne dă o Zița de colecție, adolescentă întârziată. pasională și parșivă, genul de femeie cu care orice bărbat s-ar simți mereu în pericol, încât ți-e și milă, la un moment dat, de bietul Rică, prins în plasa ei. Mai ales că Andrei Stan, reținut și elegant, ni-l prezintă ca pe un domnișor necopt, ușor de îmbrobodit și beat de cuvinte buchisite din cărți și de idealuri byroniene care făceau ravagii în a doua jumătate a veacului XIX Jocul aproape plat impus de această compoziție e compensat de unul din cele mai frumoase momente muzicale din spectacol, “Șapte văi și-o vale-adâncă“, livrat cu gust și talent.
Ajungem la gospodăria lui Jupân Dumitrache, portretizat de Romul Moruțan ca un român sadea, cărpănos, patriot de paradă, gelos iac-așa, naiv și iute la mânie, mâncău și cap sec. Este un personaj care nu pare să-i fi pus actorului cine știe ce probleme, la fel cum Stelian Roșian menține linia pe care i-o știam de anul trecut în rolul lui Ipingescu, secondant și profitor discret al “chiristigiului”. De altfel, spectacolul nu excelează prin final, care trimite o sugestie confuză legată de relația celor doi. Mai interesant e Tibor Szekely în rolul lui Spiridon, servitorul machiavelic, mereu gata să tragă în piept fumul de țigară și, la figurat, pe cei din jur, cât și cum s-o putea. În sfârșit se văd resursele acestui actor care intrase în penumbră în ultimul timp. Poate se va găsi un rol principal pentru el, în viitor, care să-l scoată în evidență.
Alina Negrău își temperează și ea excesele din trecut și ne oferă o Veta foarte convingătoare, femeie matură și versată, conștientă de puterea ei de seducție, frustrată de căpoșenia soțului și instabilitatea amantului, care știe să-și rezolve problemele cu stil și să-și poarte totuși demn aleanul. Scena ei cu Chiriac e inima spectacolului, iar Sorin Oros îl face pe “tovarășul la parte” tonic și apăsat, iubind și suferind ca un bărbat autentic, chiar și atunci când pune repezit mâna pe sabie să-și apere, să zicem așa, onoarea de familist la mâna a doua. Și el ar merita să fie valorificat mai bine în viitor.
Spectacolul e garnisit cu prezența și vocea seducătoare a unui actor-cântăreț absolvent de Conservator și cu experiență de operă, cu un nume demn de Caragiale: Adonis Tanța. O revelație. Carmen Frățilă revine și ea pe scenă, cu aceeași știință a cântului dintotdeauna și cu o prezență impunătoare, alături de ea gravitând, mignonă și fâșneață, Yvette Princz, în noaptea de cântece și inimă albastră.
Fii primul care comentează