“O noapte furtunoasă”, un musical de inimă albastră

Romul Moruţan, Stelian Roşian, Alina Negrău

În toamna acestui an se vor împlini 140 de ani de la prima lectură publică a piesei “O noapte furtunoasă“, moment care avea să marcheze apariţia unui nou dramaturg şi a unui nou tip de teatru, modern şi incisiv, în literatura română. După atâta amar de timp, comedia lui Caragiale rămâne actuală şi la fel de ironică faţă de viaţa românească. Bine pentru el, dar oare cât de bine pentru noi?

După “D-ale carnavalului” în stagiunea trecută, regizorul Andrei Mihalache a mărit miza cu noua montare a “Nopţii furtunoase” şi, eliberat de obligaţiile administrative, a reuşit să producă un spectacol care adună în sine multe din reuşitele anilor trecuţi, evitând, slavă Domnului, vulgarităţi gratuite şi scăldând textul într-o atmosferă care ne-a amintit de vremurile de aur ale cinematografiei indiene: acel amestec de voioşie şi sentimentalism intens, bine garnisit cu muzică grefată cu grijă în dezvoltarea poveştii.

Atmosfera unei Românii atemporale

Romul Moruţan, Stelian Roşian

Atât de românească e povestea asta cu gardişti civici fanfaroni, ziarişti bombastici şi femei pline de alean şi arţag, încât “O noapte furtunoasă“ a ajuns foarte repede subiect de film (în regia lui Jean Georgescu) şi de operă (compusă de Paul Constantinescu). Ceea ce am văzut pe scena sătmăreană s-ar putea numi musical, un mare merit al reuşitei proiectului revenind preparatorului şi ilustratorului muzical, băimăreanul Dorin Griguţă, actor şi cântăreţ cu mare experienţă. Au fost folosite cântece apropiate de vremurile acţiunii piesei sau din epoca interbelică, cu versurile uşor adaptate de regizor, uneori autoironic, imprimând spectacolului o atmosferă a unei Românii atemporale, peste care schimbările politice trec cum ar trece norii peste albastrul cerului. Coregrafia realizată de Gabriela Tănase induce aceeaşi impresie de întâlnire a Balcanilor cu Bollywoodul, mijlocită de serenadele ţigăneşti şi melodiile ce se trag din Anton Pann.

Andrei Stan

Decorul realizat de Alexandru Radu este modern în construcţie şi arhaic în concepţie, în culori de un kitsch plin de umor şi cu detalii savuroase, sugerând un conac-gheretă, ceva mai răsărit, şi mijloace de trai dintre cele mai primitive. Dormitorul Vetei face figură aparte, fiind înghesuit în ele tot farmecul, misterul şi dezgustul erosului dintotdeauna. Patul acestei familii tradiţionale, la onoarea căreia Jupân Dumitrache ţine până la crimă, are o cruce (întru Taina Sfintei Cununii, desigur), dar şi o pereche zdravănă de coarne (întru taina nesfântului adulter, desigur), şi nu lipsesc fluturaşii, care ori zburdă prin stomac, ori prin creier, după cum oricine a dorit vreodată un trup drag cunoaşte prea bine. Dacă în alte montări Veta e desenată în termeni de femeie nefericită, victimă, aici iatacul ei sugerează o viclenie nedisimulată şi nu e greu să înţelegem de ce Ziţa, sora ei, are atâtea greutăţi în amor. Casa se roteşte şi niciun ungher al gospodăriei nu rămâne tăinuit ochilor spectatorului – o nouă trimitere spre lumea filmului.

Cântec, dor şi alean

Nu sunt greu de recunoscut costumele lui Jupân Dumitrache şi Ipingescu, refolosite după Pampon şi Ipistatul din “D-ale carnavalului”. De altfel, şi costumele sunt mijloace de caracterizare, roşul aprins fiind perfect pentru Ziţa, scrobeala e ideală pentru junele Rică, ţinuta lui Chiriac desenează tipul clasic de amant, iar costumul ponosit al lui Ghiţă Ţârcădău, cu floare la butonieră, e imagine canonică a eşecului în dragoste.

Dorina Nemeş şi Sergiu Tăbăcaru

A meritat să-l aşteptăm pe Sergiu Tăbăcaru o vreme pentru acest rol care deschide şi închide spectacolul, o compoziţie din cele mai fine, trecând uşor între obidă, tupeu şi umilinţă abjectă, dar făcând din fostul soţ al Ziţei poate singurul personaj oarecum pozitiv al piesei. În contrast, Dorina Nemeş împinge metehnele feminine la extrem, fără să scape acutele din control (cum se mai întâmpla în Miţa, anul trecut), şi ne dă o Ziţa de colecţie, adolescentă întârziată. pasională şi parşivă, genul de femeie cu care orice bărbat s-ar simţi mereu în pericol, încât ţi-e şi milă, la un moment dat, de bietul Rică, prins în plasa ei. Mai ales că Andrei Stan, reţinut şi elegant, ni-l prezintă ca pe un domnişor necopt, uşor de îmbrobodit şi beat de cuvinte buchisite din cărţi şi de idealuri byroniene care făceau ravagii în a doua jumătate a veacului XIX  Jocul aproape plat impus de această compoziţie e compensat de unul din cele mai frumoase momente muzicale din spectacol, “Şapte văi şi-o vale-adâncă“, livrat cu gust şi talent.

Ajungem la gospodăria lui Jupân Dumitrache, portretizat de Romul Moruţan ca un român sadea, cărpănos, patriot de paradă, gelos iac-aşa, naiv şi iute la mânie, mâncău şi cap sec. Este un personaj care nu pare să-i fi pus actorului cine ştie ce probleme, la fel cum Stelian Roşian menţine linia pe care i-o ştiam de anul trecut în rolul lui Ipingescu, secondant şi profitor discret al “chiristigiului”. De altfel, spectacolul nu excelează prin final, care trimite o sugestie confuză legată de relaţia celor doi. Mai interesant e Tibor Szekely în rolul lui Spiridon, servitorul machiavelic, mereu gata să tragă în piept fumul de ţigară şi, la figurat, pe cei din jur, cât şi cum s-o putea. În sfârşit se văd resursele acestui actor care intrase în penumbră în ultimul timp. Poate se va găsi un rol principal pentru el, în viitor, care să-l scoată în evidenţă.

Carmen Frăţilă şi Yvette Princz

Alina Negrău îşi temperează şi ea excesele din trecut şi ne oferă o Veta foarte convingătoare, femeie matură şi versată, conştientă de puterea ei de seducţie, frustrată de căpoşenia soţului şi instabilitatea amantului, care ştie să-şi rezolve problemele cu stil şi să-şi poarte totuşi demn aleanul. Scena ei cu Chiriac e inima spectacolului, iar Sorin Oros îl face pe “tovarăşul la parte” tonic şi apăsat, iubind şi suferind ca un bărbat autentic, chiar şi atunci când pune repezit mâna pe sabie să-şi apere, să zicem aşa, onoarea de familist la mâna a doua. Şi el ar merita să fie valorificat mai bine în viitor.

Spectacolul e garnisit cu prezenţa şi vocea seducătoare a unui actor-cântăreţ absolvent de Conservator şi cu experienţă de operă, cu un nume demn de Caragiale: Adonis Tanţa. O revelaţie. Carmen Frăţilă revine şi ea pe scenă, cu aceeaşi ştiinţă a cântului dintotdeauna şi cu o prezenţă impunătoare, alături de ea gravitând, mignonă şi fâşneaţă, Yvette Princz, în noaptea de cântece şi inimă albastră.