Asculta acest articol“Mica Unire” este departe de a fi o repetiţie pentru manifestările care vor avea loc la 1 Decembrie. Nu a existat o unitate de acţiune bine gândită la nivel naţional. Fiecare a sărbătorit după cum l-a tăiat capul. Discursurile au fost în general dezlânate, amestecând prezentul cu trecutul, rezultând aceeaşi poveste despre cât de grozavi au fost politicienii din trecut şi cât de dezastruoşi sunt cei de azi.
A-i lăuda la ocaziile festive nu înseamnă a fi cinstiţi aşa cum se cuvine.
Aşa cum nu avem un cult al străbunilor, nu avem niciun respect real faţă de marile personalităţi care au făcut istorie. Probabil că nu există nicio altă ţară care să nu aibă o galerie naţională a marilor bărbaţi de stat, să nu aibă un lanţ de case memoriale întins la nivelul întregii ţări. Este suficient să ne uităm la casa Iuliu Maniu din judeţul Sălaj. În cei patru ani de guvernare ţărăniştii nu au reuşit să repare casa celui mai celebru lider al partidului lor.
Lipsesc monografiile. Tinerii, chiar dacă ar dori să-şi aprofundeze cunoştinţele despre istorie, au la îndemână în cel mai bun caz izvoarele vechi, din perioada regimului comunist.
Cu toată educaţia precară, românilor li se cere să fie patrioţi. Noroc cu vechile cântece patriotice. Dacă nu ar fi Hora Unirii românilor le-ar veni foarte greu să simtă ce a însemnat 24 ianuarie 1859. Figura legendară a lui Alexandru Ioan Cuza acoperă carenţele de educaţie istorică şi până la urmă patriotică.
“Mica Unire”, cum este numită în ultima vreme, i-a prilejuit preşedintelui Klaus Iohannis să-şi expună opiniile despre etapele modernizării României. Ca mai toată lumea, vede un regres în ceea ce priveşte calitatea omului politic. Nu-l poate contrazice nimeni. Lucrurile stau în general aşa. Poate că ar trebui să vedem şi cauzele. Clasa politică apărută după 1989 a parcurs un drum greu. În primii zece ani am avut de luptat cu rămăşiţele comunismului.
Ion Iliescu a dominat scena politică, trăgând România în jos. După regimul Iliescu a urmat regimul Băsescu. Alţi zece ani omul politic numărul unu a fost Traian Băsescu. Regimul său s-a caracterizat prin încurajarea abuzurilor din partea instituţiilor de forţă, prin lichidarea sistematică a adversarilor politici. Ambii preşedinţi şi-au bazat puterea pe serviciile secrete.
Următorul preşedinte nu a reuşit să-şi pună numele pe ceea ce se numeşte îndeobşte “regim”. Încă nu se poate vorbi despre “regimul Iohannis”. Mai degrabă opinia publică tinde să lege perioada în curs de numele lui Liviu Dragnea. El pare să fie politicianul dominant. În discursurile sale preşedintele în funcţie se referă adeseori la el, fără să-i pronunţe numele. Traversăm o epocă în care “integritatea” pare să devină cuvântul de ordine. Cu atât mai mult cu cât numărul “penalilor” este în continuă creştere.
Preşedintele Iohannis chiar propune un referendum pe tema excluderii celor care au dosare penale din viaţa publică.
Este o propunere cu un mare grad de populism, pentru că singurul criteriu acceptat în lumea democratică este prezumţia de nevinovăţie. Făcând un salt în timp, rămânem foarte surprinşi constatând că şi domnul Cuza, judecat după criteriile de azi, ar fi putut fi inclus în rândul “penalilor”.
Sunt cunoscute acuzaţiile la adresa lui, precum şi aventurile care i-au pigmentat viaţa amoroasă.
Dar toate acestea pălesc în faţa prestigiului de care se bucură de peste 150 de ani.
Până la urmă rămân faptele, restul trecând în uitare. Preşedintele Iohannis a ţinut o mică lecţie de istorie. Dacă trimiterile la prezent nu erau atât de sceptice, discursul lui putea fi trecut în rândul marilor lecţii de istorie şi patriotism.
