Asculta acest articol
De curând, prin bunăvoinţa autoarei, am intrat în posesia lucrării „Constantin Lucaciu O figură istorică necunoscută”, un personaj absolut fabulos, dar astăzi aproape uitat, deşi în epoca în care a trăit a fost un personaj implicat aproape în toate evenimentele importante din viaţa românilor transilvăneni. Amintim câteva din aceste evenimente : Memorandul românilor din anul 1892, solidarizarea românilor cu cei judecaţi în procesul Memorandului de la Cluj din 1894, reluarea activismului politic de către românii transilvăneni, lupta împotriva legii şcolare a lui Apponyi, lupta împotriva episcopiei Greco-catolice maghiare de Hajdudorog, propaganda în favoarea unirii românilor desfăşurată în Statele Unite, organizarea vieţii româneşti în Satu Mare în anii 1919-1920.
Cartea d-nei Zaharia reuşeşte, prin prezentarea unor documente de presă, majoritatea necunoscute, să refacă avatarurile vieţii extrem de zbuciumate a unei figuri reprezentative de intelectual român transilvănean din a doua jumătate a secolului al XIX-lea şi primele două decenii ale secolului al XX-lea, dedicat trup şi suflet naţiunii sale pentru care a fost gata să-şi sacrifice liniştea şi bunăstarea proprie şi de multe ori chiar libertatea. Trebuie amintit că eroul cărţii nu a fost un personaj singular din Sătmarul de până la anul 1918. A existat o întreagă pleiadă de români sătmăreni care au avut ca scop al vieţii slujirea dezinteresată a naţiunii: dr. Vasile Lucaciu, George Şuta, Mihail Ciurdariu, Romul Marchiş, Ioan Silviu Sălăjan, Ioane Marcu, Petru Bran, dr. Ilie Carol Barbul, dr. Coriolan Şter, dr. Ioan Erdelyi, Petru Cupcea, Traian Cavassi, George Mureşan şi mulţi alţii. Este sigur că în judeţul Satu Mare avem o mare densitate de intelectuali devotaţi naţiunii şi idealurilor sale. Am fost zona cea mai primejduită, alături de Bihor, Sălaj şi Arad din punct de vedere al fiinţării naţionale şi astfel că aici întâlnim cele mai multe exemple de opoziţie la acţiunea acerbă de deznaţionalizare dusă de autorităţile maghiare în epoca de după moartea marelui şi luminatului patriot maghiar Deak Ferenc care, a încercat din răsputeri să construiască o Ungarie a naţionalităţilor şi nu una doar a maghiarilor. În Satu Mare avem cele mai multe adeziuni la mişcarea memorandistă, cele mai multe mişcări de protest împotriva legilor şcolare ale lui Apponyi, cele mai multe şi mai însemnate mişcări de protest împotriva episcopiei Greco-catolice maghiare de Hajdudorog. Este fără îndoială că în fruntea acestor mişcări s-au aflat, începând cu anul 1890, fraţii Lucaciu.
Este fără discuţie că dr. Vasile Lucaciu îl depăşeşte, atât prin pregătire cât şi prin discursul său, pe fratele mai mic, Constantin. Dar nu trebuie să uităm că eroul cărţii d-nei Zaharia, încă de tânăr, a întâmpinat nenumărate piedici, puse de mai marii zilei dar şi de autoritatea superioară bisericească şi anume episcopul de Gherla de tristă amintire, Ioan Szabo. Acest episcop pe care o serie de istorici de la Cluj-Napoca încearcă să-l scoată de la naftalină şi să-l prezinte ca un promotor de primă mărime al Greco-catolicismului a fost de fapt o unealtă servilă a guvernelor de la Budapesta, făcându-se remarcat prin acţiunile lui împotriva românilor şi a românismului. El a fost urât şi dispreţuit şi de contemporanii lui, moartea lui nestârnind nici o părere de rău chiar şi în rândurile preoţimii subordonate! Nota bene ! Acelaşi lucru se întâmplă şi în rândul ortodocşilor unde acţionează episcopul şi apoi mitropolitul Vasile Mangra, figură tristă din rândul trădătorilor neamului românesc, care a avut o soartă asemănătoare cu cea a lui Szabo, sfârşind şi acesta încărcat de oprobiul şi dispreţul contemporanilor săi !
Revenind la figura lui Constantin Lucaciu d-na Zaharia în cartea sa a rezolvat, cu ajutorul presei, multe din problemele vieţii şi activităţii acestui personaj deosebit : activitatea sa în cadrul Astrei, activitatea sa publicistică, activitatea ca director al Reuniunii învăţătorilor români din Sătmar şi Ugocea. Din toate paginile documentelor ne apare figura lui Constantin Lucaciu, un om sobru şi intransigent, devotat naţiunii sale, observator atent al realităţilor zilelor în care a trait, dominate de sărăcie, foamete şi inegalităţi de tot felul care, au silit sute de mii de oameni (maghiari, români şi germani) să-şi ia lumea în cap şi să plece spre alte meleaguri în căutarea unui trai mai bun, mai ales spre Statele Unite. Mă întreb de multe ori oare cum ar reacţiona astăzi Constantin Lucaciu la situaţia paradoxală că dintr-o ţară condusă de români au emigrat patru milioane de persoane, plecaţi şi aceştia în căutarea unei soarte mai bune ?
Însă cel mai important câştig al lucării d-nei Zaharia este reeditarea celor două lucrări fundamentale ale lui Constantin Lucaciu: Un smerit memoriu către Înalt Preasfinţiţii Arhierei, Episcopi diecesani şi Arhiepiscop şi Mitropolit(1904) şi Biserica, şcoala şi armata. Factorii vieţei naţionale şi de stat(1915), două lucrări în care un simplu preot de ţară (Constantin era preot în Iojib, o modestă localitate româno-maghiară situată pe ruta Satu Mare-Seini) îşi permitea să aibă păreri personale atât în ceea ce priveşte organizarea bisericii dar şi a noului stat român care era pe calea desăvârşirii lui statale. Despre lucarea a doua vorbea atât de frumos marele istoric Nicolae Iorga cu prilejul morţii lui Constantin Lucaciu.
În anii de început al carierei mele la Muzeul Satu Mare am fost extrem de preocupat de figura preotului roman sătmărean din anii dualismului austro-ungar, dedicat comunităţilor în sânul cărora slujea, preot luminat, preocupat nu doar de bunăstarea credincioşilor dar şi de propăşirea lor spirituală şi culturală. Şi am avut câteva exemple care sunt pilduitoare pentru ce înseamnă profesiunea de preot. În primul rând preotul Vasile Pătcaşiu de la Hotoan care şi-a consacrat întreaga viaţă comunităţii locale şi unde a avut realizări extraordinare în toate domeniile reuşind să ridice pe locuitori la nivelul celor mai dezvoltate comunităţi ale vremii. Iar al doilea exemplu este al preotului Constantin Lucaciu, preot care a avut un rol determinat în renaşterea vieţii naţionale în cel puţin în trei comunităţi româneşti care la sfârşitul secolului al XIX-lea erau pornite pe drumul deznaţionalizării : Iojib, Craidorolţ şi Satu Mare. Că Lucaciu a reuşit în demersurile sale ne stă mărturie un articol publicat în anul 1915 în ziarul local „Szamos” (articol reprodus în cartea d-nei Zaharia) şi în care apare un articol închinat lui : „Constantin Lucaciu a ajuns în parohia Craidorolţ în 1907. Circa o treime din locuitori au fost enoriaşii lui. Prin atitudinea lui alunecoasă ca pielea şarpelui, după scurt timp, printr-o muncă făcută în linişte, el a reuşit ca Greco-catolicii care trăiesc în sat şi care până atunci au vorbit întotdeauna numai ungureşte, în căminele lor, dar şi cu ceilalţi locuitori din sat, au vrut să stea de vorbă numai româneşte.” (Adriana Zaharia, Constantin Lucaciu O figură istorică necunoscută, p. 177)
Din păcate soarta şi oamenii au fost vitrege cu memoria lui Constantin Lucaciu. În primul rând imensa arhivă pe care a lăsat-o în casa parohială la plecarea în România a ajuns pe foc prin anii 70 din cauza unui preot ortodox semidoct şi obtuz. Am avut norocul ca împreună cu domnul Corneanu Ioan, fiu al satului, să pătrund în acea arhivă înainte de distrugere şi să salvez câteva acte deosebit de importante privind mai ales mişcarea naţională dar şi renaşterea învăţământului românesc în Craidorolţ, precum şi persecuţiile pe care le-a suportat Constantin Lucaciu din partea episcopului Ioan Szabo până a reuşit să ocupe postul de preot la Craidorolţ. Ultima lovitură pentru Constantin Lucaciu a venit din partea contemporanilor nostri, mai bine zis din partea preoţilor sătmăreni din anii 1970-1990 care, mânaţi de cupiditate şi prostie, au vândut mormântul marelui patriot aflat la cimitirul de lângă gară. Mă consolează gândul că şi concetăţenii nostri maghiari sunt mânaţi de aceleaşi interese meschine şi vând şi ei mormintele unor mari patrioţi maghiari, ultimul caz fiind mormântul lui Kis Gedeon, căruia oraşul ar trebui să-i fie profund recunoscător pentru donaţiile lui dar mai ales pentru contribuţia sa la revoluţia de la 1848. Oricum ei măcar au păstrat piatra funerară pentru o aşa închipuită alee a personalităţilor, în schimb noi românii am „refolosit” şi piatra de mormânt a marelui patriot Constantin Lucaciu !!!
În încheiere îmi exprim speranţa că d-na Zaharia, posesoare a calităţilor necesare scrisului istoric, folosind documentele din arhiva episcopiei de Gherla, dar şi pe cele din Prefectura judeţului Satu Mare aflate la Cluj-Napoca şi Nyiregyháza (Ungaria) să continue cercetarea vieţii şi activităţii lui Constantin Lucaciu, iar la final să scrie o monografie Constantin Lucaciu pe care marele patriot o merită cu prisosinţă.
Dr. Viorel Ciubotă
EXPOZIȚIE ÎN SATU MARE
Fii primul care comentează