Image 1
Image 2

Nevoia de performanță

Sigla Informatia Zilei
Share on facebook
Share on whatsapp
Share on email
Share on twitter
Asculta acest articol

Modul în care a fost primită Simona Halep la sosirea în țară arată că există o acută nevoie de performanță. Că pe stadion s-au făcut auzite și huiduieli este un lucru nesemnificativ în sine, dar care arată că nu toată lumea este pregătită să treacă peste idiosincrasiile politice.

Să ne imaginăm că un om care face și politică ar reuși o performanță de aceeași anvergură ca a Simonei Halep. Cum ar fi primit în țară? Greu de spus. Societatea este atât de radicalizată încât nu mai poate vedea nimic bun în tabăra adversă.

Dacă, prin absurd, președintele Iohannis ar primi premiul Nobel pentru fizică, nu ar reuși să întrunească o apreciere unanimă. La sosirea în țară mai degrabă s-ar auzi huiduielile decât uralele.
Dacă un scriitor de pușcărie, să zicem Dan Voiculescu, ar primi un mare premiu literar, pentru simetrie să presupunem că premiul Nobel, jumătate din țară s-ar ridica împotriva juriului de la Stockholm.

Imposibil de imaginat este acordarea premiului Nobel pentru Pace unui român, trăitor în țara lui. Mai degrabă s-ar putea vorbi despre un premiu Nobel pentru scandal. Lista nominalizărilor ar fi foarte lungă. Printre primii candidați ar putea fi nominalizați foștii președinți Ion Iliescu și Traian Băsescu.

Ei sunt cei care, în perioade diferite, au dat tonul. Ion Iliescu a fost unul dintre cei mai duri politicieni, omul care nu s-a dat în lături de la nimic pentru a se menține la putere. Nu a reușit să înțeleagă în anii decisivi pentru România rostul democrației. Ca și Traian Băsescu, s-a bazat pe forțe oculte, s-a folosit de serviciile secrete pentru a-și exclude adversarii politici.

Așa cum despre Ion Iliescu s-a spus că a fost adevăratul moștenitor al regimului comunist, despre Traian Băsescu se poate spune că a perfecționat metodele lui Ion Iliescu.
Datorită prerogativelor prezidențiale – subordonarea serviciilor secrete, numirea procurorilor șefi – fiecare președinte are o putere aparte, o putere nevăzută.

Dacă Klaus Iohannis s-a învățat cu ea, fostul președinte Emil Constantinescu se vedea obligat să recunoască la sfârșitul mandatului că a fost învins de Securitate.

La rândul lui, Traian Băsescu declara că odată cu plecarea lui de la Cotroceni statul pe care l-a vrut “stat de drept” s-a transformat într-un stat mafiot.
Acestea sunt performanțele cu care sunt obișnuiți cetățenii români, în fond anti-perfomanțe. Din cauza lor o performanță adevărată emoționează o țară întreagă. Cum s-ar putea face joncțiunea între performanțe și contraperformanțe? Există un loc în care se întâlnesc așteptările, speranțele tuturor?

Nu se poate cădea de acord asupra niciunui concept. Prosperitatea este văzută diferit. Dezvoltarea economică la fel. Despre justiție nici nu mai vorbim. Lucruri foarte simple nu pot fi aduse la același numitor. Ceea ce pentru unii înseamnă justiție corectă pentru alții înseamnă abuz.

“România lucrului bine făcut”, promisiune făcută de un neamț, adică de cineva recunoscut pentru seriozitate pentru că aparține unui neam care a reușit să se impună în lume pentru calitățile sale, a rămas o vorbă goală. Păstrând proporțiile, de la Klaus Iohannis se așteptau performanțe comparabile celei obținute de Simona Halep.

De la Emil Constantinescu, de la Traian Băsescu, de asemenea se așteptau lucruri mărețe, performanțe în plan democratic. Nu a fost să fie. Dar nevoia de performanță, de orice natură, este în continuare foarte prezentă în rândul cetățenilor români.

Sigla Informatia Zilei

Politica luată la mişto

Mai degrabă polemist decât miştocar, Viktor Orban este excepţia care întăreşte regula că democraţia până la urmă poate fi doar un joc al hazardului. Nu aş porni de la veşnicul scandal de la Băile Tuşnad din fiecare vară, ci de la observaţia lui că de când el este prim ministru al Ungariei, în România s-au schimbat 20 de prim-miniştri.