Asculta acest articolZile, chiar ore decisive pentru desemnarea candidatului stângii. De fapt triada Dăncilă-Tăriceanu-Ponta nu desemnează un candidat, ci un contracandidat.
Indiferent de rezultatul negocierilor, este un semn de normalitate, de politică sănătoasă, ca în turul doi să se confrunte stânga cu dreapta. Alegătorii au dreptul să aleagă între două programe radical diferite, între o politică social-democrată și una liberală. Includem aici și Alianța USR-PLUS, în esență ea reprezentând liberalismul.
Din orice unghi am privi scena politică, atunci când este vorba despre alegerile prezidențiale nu putem face abstracție de trecut. PSD nu a câștigat niciodată alegerile pentru președinte. Ion Iliescu, cel care avea să câștige în anul 2000, a fost o excepție generată de neînțelegerile partidelor de dreapta. PNL a ieșit din CDR și astfel dreapta a avut doi prezidențiabili, Mugur Isărescu și Theodor Stolojan, amândoi scoși din cursă de Corneliu Vadim Tudor. Electoratul de dreapta s-a văzut astfel nevoit “să aleagă răul cel mai mic”, preferându-l pe Iliescu, nu pe Vadim.
Este adevărat că acum nu există un lider naționalist de talia lui Vadim Tudor. Nu există nicio formațiune politică radicală de factura PRM. Actualele partide, cu programele lor, sunt în limitele constituționale, compatibile cu directivele Uniunii Europene. PSD, în ciuda disputelor politice din țară, este acceptat în familia politică europeană a socialiștilor. Odată cu dispariția din fruntea partidului a lui Liviu Dragnea par să fi dispărut și problemele PSD din PES.
În orice caz, nu se mai face atâta tam-tam că PSD ar dori să scoată România din UE. Ceea ce era o prostie, dar campania de demonizare a diminuat scorul PSD la europarlamentare.
Cert este că PSD a trecut în altă etapă. Are un nou lider, iar partidul în întregul său pare să-și fi recâștigat conștiința de sine, mândria că este cea mai mare formațiune politică din România.
Cum să nu aibă cel mai mare partid din țară un candidat propriu la prezidențiale? Luându-i acest privilegiu conferit de mărime, este ca și când i-ai lua capul. Deci logica politică ne spune că PSD va avea candidat propriu. Indiferent cine ar fi acela, va purta numele liderului.
Și mai există un argument, de natură subiectivă, dar bazat pe date: candidatul stângii nu poate câștiga prezidențialele. Pentru că în România electoratul de dreapta este majoritar. Dar cum dreapta este fărâmițată nu câștigă decât incidental alegerile parlamentare. Ca și pe cele locale.
Tăriceanu poate argumenta desemnarea lui ca prezidențiabil PSD-ALDE exact prin faptul că un candidat prezidențial de stânga nu poate câștiga bătălia pentru președinția României. Pare logic. Tocmai din această pricină negocierile triadei Dăncilă-Tăriceanu-Ponta sunt extrem de dificile.
Ponta vorbește din perspectiva unui fost lider PSD care a pierdut la scor în fața unui contracandidat novice, venit din provincie.
Nu știm ce consecințe vor avea neînțelegerile dintre ALDE și PSD. Va ieși ALDE de la guvernare? Se va sparge actuala majoritate parlamentară? Cearta cu ALDE va apropia Pro România de PSD? Va profita Victor Ponta de situație? Practic cei doi care se bat sunt PSD și ALDE, Dăncilă și Tăriceanu. Va câștiga cel de-al treilea, adică Ponta? Nu trebuie să așteptăm prea mult până vom afla.
Dispute sunt și în interiorul PSD. Ceartă între femei. Gabriela Firea este decisă să candideze la președinție și forțează nota pentru a fi desemnată candidata partidului. Prima etapă a luptei se dă în CEx, marți, 23 iulie, urmând ca în 3 august congresul PSD să decidă numele candidatului. Până atunci lupta continuă și nu sunt semne că nu va fi una extrem de urâtă.
