Moroșenii în fața politicii externe: “Casa de pe graniță” din Baia Mare

Asculta acest articol

Printre zecile de spectatori adunați în holul Sălii Mari a Teatrului de Nord din Satu Mare miercurea trecută își făcea loc cu greu o femeie mignonă, acoperindu-și capul cu un batic semănând unei scufii călugărești, purtând un băgăjel de mână. Când să se deschidă ușile, necunoscuta se întoarce spre ceilalți și zice veselă: “No, haidați în lontru!”

Publicul va afla doar la final că era vorba de o blondă subțirică, pe numele ei Alexandra Vanci, care rostește și ultima replică a spectacolului “Casa de pe graniță”, scris și regizat de Marcel Țop la Teatrul Municipal Baia Mare, care se joacă cu succes acolo de doi ani și a stârnit aplauze sincere și la Satu Mare după spectacolul de săptămâna trecută.

Cănd istoria devine isterie

Regizorul păstrează doar ideea textului binecunoscut semnat de Slavomir Mrozek, montat și la Satu Mare acum câțiva ani de Cosmin Matei. Drama absurd-minimalistă e îmbrăcată însă în straie moroșene, Marcel Țop valorificând din plin experiența unei copilării petrecute pe acele plaiuri. A recunoscut de altfel că unele personaje din spectacol sunt inspirate direct de figuri din familia sa.

Practic, avem o poveste nouă. Care începe foarte lin. Cunoaștem o familie tipică de moroșeni, cu tata socru horincar profesionist și gata mereu să arate că încă e în putere, mama soacră pricepută la gospodărie, fata lor gravidă și hlizită, ginerele contrabandist aflat într-o continuă harță cu socru-său pentru puterea în casă, cei trei fii ai ginerelui, doi șmecherași și unul mai bolund așa care cântă din acordeon când îl apucă. Ah, și Paraschiva, pe care am întâlnit-o în hol, muiere credincioasă și sperioasă (până la un punct). Se stă la povești, se ia masa în familie, se face haz de marotele lu’ ăl bătrân…

Totul pașnic și frumos, chiar și când un cuplu de refugiați sirieni se rătăcește pe acolo. Dar politica externă năvălește în casă. Spațiul e împărțit în două cu sârmă ghimpată electrică (ceea ce va duce la moartea mamei-soacre), un emisar european își descoperă Hitlerul interior, situația degenerează grav, se ajunge la conflict armat, spectrul unui miner din vremuri apuse bântuie casa, iar cei care duc viața înainte, cu un imbatabil simț al omeniei, sunt oamenii simpli: bătrânul socru și femeile. Cum va spune Paraschiva la final, făcând cu ochiul: ajută Dumnezeu!

Un spectacol-manifest

Echipa Teatrului băimărean a reușit un tur de forță, un spectacol de aproape 150 de minute fără pauză, o elegie-manifest dedicată Maramureșului străvechi, amenințat cu pierderea valorilor și patrimoniului sub valul europenizării. Desigur, se poate reproșa caricaturizarea destul de grosieră a emisarului european, dar farmecul spectacolului stă în detaliile fine, în graiul autentic și tensiunea care crește moment cu moment, ca un aluat pus la dospit. Sunt momente care trenează, dar și scene de mare impact emoțional și interacțiuni directe cu publicul. Finalul în care cele două femei rămase singure încearcă, după puteri, să refacă ordinea firească a lucrurilor aduce un zâmbet al speranței și va fi contribuit și el la reacția entuziastă a publicului sătmărean.

Cei care îl cunosc doar drept cântăreț l-au putut descoperi pe Dorin Griguță ca actor, într-un rol dens și aspru care îl pune pe deplin în valoare, metamorfoza unui bărbat cam mitocan într-un personaj aproape eroic. Valeriu Doran îi dă farmec ancestral bătrânului socru, inclusiv în momentele mai dure. Aurora Prodan e de o naturalețe supremă în rolul soacrei, iar Sanda Savolszky creionează un tip feminin des întâlnit la țară (unii le-ar spune “gâscuțe”). Tot o metamorfoză desenează în scenă Alexandra Vanci, într-o evoluție demnă de ținut minte, în registre din cele mai diverse. Dan Cordea descrie un sictirit monumental în rolul vameșului, iar Doru Fârte e discret. Dragoș Călin și Claudia Revan transmit din ochi drama fugarului dintotdeauna, iar Andrei Dinu se dă în stambă în caricatura funcționarului autoritar. Eduard Bindiu, Mircea Gligor și Petru Damșa au spectacolul lor aparte, iar Ioan Costin creează, cu duioșie, o icoană a unui miner moroșan arhetipal. Figuranții aduc un plus de atmosferă, fie ea rustică sau militaristă.

Actorii băimăreni vor reveni la Satu Mare cu “Țiganiada”, iar anul viitor sperăm să vedem și aici “Zorba”, o nouă producție mare a lui Marcel Țop.