Asculta acest articol
Cele două zile dedicate filmului românesc la Centrul Cultural “G.M. Zamfirescu” la finalul săptămânii trecute ne-au prilejuit întâlnirea cu un film care ar putea însemna un moment important în evoluția stilului noului cinema românesc. Un film profund, sensibil, îndrăzneț, inovativ în multe privințe, care ar merita o promovare mai intensă, căci se adresează multor cupluri din vremea noastră.
Poate că în calea succesului de public stau însă câțiva factori: titlul “Monștri” nu ni se pare foarte inspirat, faptul că avem o scenă de sex gay (altfel foarte bine gândită și livrată) poate îndepărta multă lume de acest film, iar sunetul suferă în cazul unor condiții de proiecție mai îndepărtate de idealul pe care Marius Olteanu, scenaristul și regizorul aflat la debut, și l-a imaginat. E păcat, pentru că drama singurătății în doi dintr-un cuplu în destrămare e tratată cu multă empatie și grijă, procesul înstrăinării fiind redat minuțios. Cinefilii mai vechi își amintesc poate filmul sovietic “Gară pentru doi”. Acest “Monștri” ar putea fi negativul lui.
Ea e Dana. Longilină, finuță, foarte tristă. Bântuie prin București cu un taximetrist pe care-l plătește de cinci ori cât face, doar ca să n-o lase singură. Așteaptă neașteptatul, o rezolvare, ceva. Un vecin guraliv ia mașina – nevastă-sa stă să nască. Dana n-are copii. El e Arthur, cutra de bunică-sa îi zice și Andrei. Băiat bine, din IT, corporatist. Homosexual secret, găsește un tip pe net cu care întâlnirea se dovedește un fiasco, o împreunare nefirească a două angoase. O sună. Ea răspunde în doi peri. Se mută, și ea stă, cu inima spartă, lângă un colet pe care scrie mare FRAGIL. Trec prin botezul copilei unor prieteni, iar bunica îi pisează abia ascunzându-și frustrarea propriei maternități ratate: de ce nu faceți un copil? Pentru că nu am decât incertitudine și frică, răspunde rece Dana. Apoi, în pasajul feroviar din Giulești, unde fiecare făcuse de unul singur morții cu ochiul, cărțile se dau parțial pe față și teribila întrebare “de ce mai stai?”, pusă după 10 ani de conviețuire, încheie povestea într-o tristețe mată, grea, strivindu-i pe cei doi odată cu îngustarea treptată a cadrului final.
Căci aici imaginile, multe din ele de adevărată poezie, de cele mai multe ori elegiacă, au parte de un cadru care are o viață a lui. În primele două segmente, care-i arată separat pe protagoniști, totul pare filmat cu telefonul, într-o vignetă de “live” de Facebook, imagini sociale, iar în segmentul final cadrul se lărgește sau se strâmtează după emoția momentului. Munca din spatele camerei de filmat a lui Luchian Ciobanu merită un premiu doar al ei. Povestea ar trece ecranul chiar dacă ar fi un film mut.
Judith State este o revelație. Privirile ei abătute, suferința tot mai greu disimulată, speranța care-i fulgeră tot mai rar pe chip dau adâncime unui rol mai mult șoptit, cu excepția răbufnirii finale. Cristian Popa, debutant în cinema, compune un bărbat apăsat tot mai greu de secretul sexual pe care nici în ultima clipă nu reușește să-l pună pe masa tăcerii de gheață din cuplu. Alexandru Potocean joacă firesc un taximetrist care doar face pe durul, un suflet strivit și el, iar Șerban Pavlu confiscă scena întâlnirii celor doi bărbați, vulnerabilitatea unui om silit să își ascundă sinele real răzbătând din fiecare replică. Dorina Lazăr aduce în rolul bunicii ceva din vechea școală a comediei, iar cuplul vecinilor e ros și el de monștrii lui (privirile Alinei Berzunțeanu spun totul). Cu acest film noul cinema se întoarce spre durerile ascunse ale cotidianului. Am zice că era timpul.
Fii primul care comentează