Asculta acest articolPuține categorii sociale au reușit să–și lase amprenta atât de puternic în istorie. Trecând peste foștii securiști care au jucat un rol nefast în primele luni de după căderea regimului comunist, minerii au devenit celebri în toată lumea prin cruzimea de care au dat dovadă în expedițiile bucureștene. Manipulați de apropiații lui Ion Iliescu, minerii au pus piatra de temelie a unui regim ce avea să fie considerat de întreaga lume liberă criptocomunist.
Mineriadele au scos România din plutonul fruntaș al fostelor țări socialiste angajate în reformarea sistemului. Ultima lor aventură, la sfârșitul anilor ’90, nu a fost mai puțin violentă, însă luptele s-au dat în afara Bucureștiului. Se întâmpla în timpul președintelui Emil Constantinescu. Era cea de-a cincea mineriadă. Și ultima. Liderul minerilor, Miron Cozma, a fost condamnat. Industria minieră a intrat în declin. Mii de mineri au fost disponibilizați.
Guvernul Ciorbea, în loc să găsească soluții alternative, le-a oferit minerilor disponibilizați salariile pe doi ani. Deveniți șomeri, foștii mineri și-au cumpărat televizoare color sau au băut banii. O întreagă lume s-a prăbușit. Minerii au încetat să mai fie o masă de manevră, dar prețul plătit pentru desființarea industriei a fost uriaș. În joc, vedem abia acum, au fost alte interese. România a început să importe energie mai scumpă decât s-ar putea produce în țară, din cărbunele românesc.
Acum, după un sfert de secol, minerii, ca și alte categorii socio-economice, au fost reduși la tăcere. Sunt prea puțini, iar o eventuală grevă nu ar avea niciun efect. Dimpotrivă, ar fi în interesul transnaționalelor.
La primele mineriade, minerii plecau spre București cu trenuri speciale, înarmați cu lanțuri și bâte. De data aceasta a pornit pe jos un convoi de câteva sute de oameni. Vor parcurge peste 300 de kilometri, înarmați doar cu câteva hârtii. După un marș istovitor de câte 40 km pe zi, vor depune la guvern o petiție.
Vor să ceară oprirea disponibilizărilor. Dar procesul de restrângere a producției de cărbune nu poate fi oprit. Mineritul este o meserie pe cale de dispariție. Ca și în cazul minelor aurifere, după concesionare poate reîncepe exploatarea. Deja nu este un secret pentru nimeni că România se transformă într-o colonie. Încet-încet își pierde independența economică. Se transformă într-o simplă piață de desfacere a produselor din altă parte. Exportă materii prime pentru a importa produsele finite. Pentru a stopa fenomenul ne trebuie un Viktor Orban.
Nu se întrezărește de nicăieri un astfel de politician. În dorința de a deveni “europeni” înghițim lecțiile anoste despre democrație, despre libera circulație a mărfurilor, cramponându-ne de “investițiile străine”. Până și liberalii au uitat demult deviza “prin noi înșine”. Prin urmare, minerii bat degeaba drumul pe jos până la București. Nimeni nu le poate rezolva doleanțele. Sunt atemporali. Trebuiau să se trezească la realitate acum un sfert de secol. La fel ca întreaga societate românească.
Dar oricât de dramatică ar fi situația minerilor marșul lor spre București nu mai ține primele pagini ale ziarelor. Atenția opiniei publice se îndreaptă spre alte tipuri de știri. Faptul că Ludovic Orban s-a retras din cursa pentru primăria generală a Capitalei pe motiv de DNA reprezintă bomba zilei. Întreaga scenă politică s-a zguduit mai ceva decât la un cutremur. Lumea are alte preocupări decât acum un sfert de veac. Fiecare își trăiește propria dramă, a dispărut sentimentul de solidaritate chiar și în interiorul aceleiași categorii profesionale. Eroul zilei este acum fostul candidat al PNL, nu minerii.
