Asculta acest articolRareori auzi vorbindu-se despre un proiect politic la modul serios. Idei se nasc în fiecare zi, mai ales că un partid se poate înființa din numai trei persoane. Trecând în revistă proiectele care au contat cu adevărat, se poate constata cu ușurință că în primul rând este nevoie de un scop bine definit. Ar fi nedrept să nu începem cu revoluția din 1989.
Ion Iliescu, deși controversat, a pus piatra de temelie a democrației. A surprins neplăcut transformarea FSN în partid politic, dar liniile directoare ale primului proiect de țară trebuie căutate în direcțiile trasate de FSN. Putea fi un proiect de țară Proclamația de la Timișoara cu celebrul său punct 8. A rămas în stadiu de manifest. Primul mare proiect politic avea să apară odată cu înființarea Convenției Democratice.
S-a născut ca reacție la deviațiile de la normele democratice ale partidului condus de Ion Iliescu. Ce condițiii trebuie îndeplinite pentru ca o mișcare politică, un partid sau o alianță să poată lansa un proiect politic de anvergură? În primul rând trebuie să aibă un adversar, întruchipat de o persoană sau de o forță politică. Dacă Ion Iliescu a fost emanația celor care doreau să scape de comunism și îl urau pe Nicolae Ceaușescu, la rândul său a devenit ținta CDR. Forțele democratice unite de Corneliu Coposu în CDR se declarau anti-comuniste și îl acuzau pe Iliescu și PDSR de cripto-comunism.
Proiectul CDR s-a consumat rapid, doar pe parcursul unui mandat, dar își are importanța lui istorică incontestabilă. Alegerile din 2000 aveau să fie câștigate de partidul lui Ion Iliescu, fără să fi existat un proiect emanat de PDSR, devenit între timp PSD. Adrian Năstase a încropit din mers un proiect, pe care l-a impus prin propria lui autoritate, fără ca partidul său să fi fost puternic implicat. Atunci a apărut conceptul de partid-stat.
De aici a apărut și următoarea construcție politică. Alianța Dreptate și Adevăr a fost un proiect de succes în măsura în care candidatul său prezidențial, controversatul Traian Băsescu, a fost un președinte potrivit pentru România. Comportamentul său, deseori la limita legii, dar și a bunului simț, a facilitat apariția următorului mare proiect de țară, Uniunea Social Liberală. Scopul său: scăparea țării de Traian Băsescu.
Despre USL se pot spune multe, dar nu i se poate reproșa că nu a fost unul dintre marile proiecte politice post-decembriste. Dar și-a dus până la capăt programul? A câștigat alegerile din 2012, în schimb s-a spulberat înainte de vreme. Ca și în cazul CDR și Alianței D.A., și USL a căzut la mijlocul drumului.
Președintele Klaus Iohannis este emanația unui proiect politic? Alianța PNL-PDL a fost mai degrabă o improvizație. Proiectul urmează să se nască, mai târziu sau poate niciodată.
În sfârșit, Liviu Dragnea vorbește despre un proiect politic. Noul lider remarca pe bună dreptate că PSD nu are un proiect propriu. În acest moment istoric are avantajul că nu intră în competiție cu alt mare proiect. Din simplul motiv că nu există.
“România lucrului bine făcut” se dovedește a fi un simplu slogan. Nu este o intreprindere facilă. Succesul depinde de existența unui adversar. Dacă Iohannis se va dovedi un președinte slab, șansele PSD sunt uriașe.
Un mare proiect politic poate apărea când există în spate nu doar o forță politică redutabilă, ci și o voință puternică, de nezdruncinat. Evident, pusă în slujba țării, nu în beneficiul unui partid sau, mai rău, al unui grup.
Putem intui că PNL lucrează acum la un proiect, cu care să câștige viitoarele alegeri. PSD poate veni puternic din spate, având avantajul că este la guvernare. Că Liviu Dragnea chiar are intenția de a pune bazele unui mare proiect trebuie să-l credem. Cum va arăta? Nu știm, dar probabil va fi lansat cu ocazia congresului din 16 noiembrie.
Dar și până atunci PSD trebuie să captiveze atenția opiniei publice cu ceva. Cu ce anume? În niciun caz nu se mai poate vorbi pe o sută de voci. Pentru că nu se înțelege nimic.
Având acum o conducere bicefală, puterea executivă fiind deținută de Victor Ponta, iar puterea politică de Liviu Dragnea, PSD nu-și poate permite să vorbească nici măcar pe două voci.
