“Maria, regina României”, un film necesar pentru regăsirea istoriei

Asculta acest articol

Lansat de curând, “Maria, regina României” s-a dorit și în mare măsură a reușit să fie filmul românesc al toamnei. Văzându-l, l-am simțit ca un omagiu adus unei figuri istorice imense, o readucere a marii regine din aura legendară în acel concret aproape palpabil pe care filmul îl poate produce în privitori. E un film necesar pentru redescoperirea istoriei reale. Dar nu e un film mare.

Fără îndoială, e un film frumos. Au fost puse în valoare locaţii autentice precum Palatul Cotroceni, Castelul Peleş, Quai d’Orsay din Paris, iar în post-producţie au fost recreate zone din Calea Victoriei, Gara de Nord, Gare de Lyon, Place Vendome, aşa cum arătau în 1919. Operatorul Gabriel Kosuth știe cum să lumineze o scenă, multe cadre fiind luxuriante, iar lunga planare pe deauspra unui râu înghețat care formează prima scenă promite mult. Dar realizarea tehnică a echipei de producție nu salvează filmul de mediocritatea celor mai importanți autori ai unui film: regizorul și scenariștii.

Regizorul britanic Alexis Sweet Cahill pare să fi gândit proiectul ca un fel de docudramă, genul de film care ar rula pe canale de televiziune de genul DIVA, Hallmark sau, poate, Viasat History. Dar scenariul, la care el a lucrat alături de Brigitte Drodtloff, Gabi Antal, Ioana Manea și Maria-Denise Teodoru, în încercarea de a duce filmul de la dimensiunile standard de 50 de minute ale unei docudrame TV la proporțiile unui lung-metraj, deschide o mulțime de tangente inutile pe care nu le explorează suficient apoi. Apare figura prințului Știrbei, amant al reginei, dar nu aflăm mai nimic despre povestea lor de dragoste. Multe personaje sunt abia schițate, iar altele, precum Zizi Lambrino, înghesuite într-un tipar. Foarte multe roluri, chiar principale, sunt tratate unidimensional parcă dinadins, ca să scoată și mai mult în evidență măreția și talentul Reginei Maria de a rezolva probleme. Iar bietul Carol al II-lea, cu toate păcatele lui, nu merita să fie redus la caricatura din acest film. Mai ales că personalitatea sa atât de complexă ar merita un film aparte, care să aibă curajul să exploreze mai în detaliu tensiunile din familia regală, deloc puține și cu efecte până în ziua de azi.

Desigur, Roxana Lupu strălucește în rolul titular. Actrița stabilită la Londra a mai interpretat figuri regale (tocmai în docudrame) și a studiat atent personajul, reușind să dozeze cu grijă feminitatea reginei de dincolo de masca oficială. Priviri calde și ascuțite, mici încruntări, zâmbete de copilă și asprimi de om de stat, toate duc spre o compoziție jucată evident cu plăcere, deși puțin prea iconografică. Scenele în care regina se confruntă cu inerția politicienilor dau farmecul acestui film, care ar fi fost foarte reușit dacă se concentra doar pe trama de thriller politic din jurul Conferinței de pace. Cu limitele impuse de scenariu, ceilalți actori își compun atent personajele. Daniel Plier accentuează rigoarea germană a regelui Ferdinand, deschiderea sa din scena finală devenind emoționantă, iar Adrian Titieni scoate ce poate dintr-un Brătianu redus la nivelul unui secretar. Interesantă este prestația lui Patrick Drury în rolul președintelui american Wilson, într-o scenă cât de cât consistentă. În rest, totul în acest film pare să orbiteze în culori în jurul unei Regine-Soare. Se putea mai mult. Poate cu altă ocazie: filonul istoric oferit de familia regală este bogat și încă prea puțin exploatat.