”Lombarzii” de Verdi la Opera Maghiară din Cluj, o reverenţă făcută unei Europe demult apuse

Asculta acest articol

Puţine sunt companiile de operă din România care îndrăznesc să abordeze titluri mai rar cântate, aşa că premierele naţionale sunt un lucru rar. În aceste condiţii, faptul că Opera Maghiară din Cluj-Napoca a programat ”Lombarzii la întâia cruciadă”, a patra operă a lui Giuseppe Verdi, pentru prima oară în România era deja foarte interesant. Prezenţa în distribuţie a renumitei soprane Elena Moşuc, la debut în rolul principal feminin al Giseldei, a făcut din spectacolul clujean un eveniment de neratat.

După succesul fulminant al operei ”Nabucco” pentru Verdi au început să curgă comenzile. A fost începutul ”anilor de ocnă”, cum îi va numi compozitorul mai târziu, în care compunea mult, repede, presat de timp, pe librete mediocre, pentru a-şi consolida faima şi situaţia financiară. Compunea însă la nivel foarte înalt, depăşind treptat convenţiile stilului belcanto, iar ”Lombarzii” este un exemplu despre felul în care muzica inspirată a lui Verdi salvează un libret vetust, plin de clişee, imitare a unei imitaţii, căci Temistocle Solera prelucrase în grabă un poem eroic al lui Tomasso Grossi inspirat copios din genul cavaleresc de care Cervantes râdea deja cu două secole în urmă. Premiera de la Milano din 1845 a fost un triumf aşteptat, iar câteva din momentele operei au căpătat în timp un succes individual: aria ”La mia letizia infondere”, trio-ul din actul 3 şi corul care deschide ultima parte.

Nu vom insista prea mult asupra subiectului, uşor telenovelistic, ţesut din episoade disparate, despre doi fraţi rivali în dragoste şi fiica unuia din ei, întâmplător şef al cruciaţilor lombarzi, care fiică se îndrăgosteşte, fireşte, de fiul conducătorului musulman al Antiohiei… şi-l pierde, ucis de tatăl ei. E o poveste destul de încâlcită, cu multe locuri comune, şi dacă era pusă în scenă în mod literal ar fi smuls cel mult zâmbete condescendente.

Noroc că regizorul Nemedi Csaba şi scenograful Gilles Gubelmann au citit partitura mai în profunzime şi au venit cu o viziune foarte interesantă în spectacol. Suntem la 1901 şi un vânzător de ziare anunţă în piaţa Domului din Milano moartea lui Giuseppe Verdi. Lumea se adună spontan: mici burghezi, militari, măicuţe, neveste, fete de pension, în costume ale vremii. Şi, aşa cum ştim, la moartea unei mari vedete toată lumea îşi aminteşte de creaţiile sale. Când moare un mare actor azi, o săptămână se revăd filmele lui la TV. Când a murit Verdi, un simbol naţional al Italiei, era firesc ca lumea să-şi amintească operele sale. ”Lombarzii” la Milano, în stil flashmob, cum ar cânta-o o trupă de amatori pasionaţi, ca omagiu adus marelui Verdi. La final, partiturile operelor sale sunt aduse laolaltă, ca un fel de altar memorial. Decorul este rezolvat elegant, ca file din albumul cu amintiri al Giseldei, suplimentat uneori cu proiecţii video.

Rolul Giseldei, creat pentru o specialistă de belcanto, îi vine bine Elenei Moşuc, care scaldă publicul cu vocea sa amplă şi agilă, domină clar ansamblurile şi navighează cu brio apele agitate ale pasajelor de coloratură. Se arată diva care este de mult timp, inclusiv prin gestică, deşi personajul este mult mai sobru. Dar tare ne-am dori s-o vedem în Norma, rol pe care-l are în repertoriu. Sorin Lupu ancorează spectacolul, cu voce sigură, solidă, şi prezenţă scenică autoritară. Pataki Adorjan a ratat, din păcate, lirismul primei arii, probabil neîncălzit suficient, dar pe parcurs şi-a regăsit timbrul vocal şi a fost foarte bun în duetul şi trio-ul care definesc actul al treilea. Kovacs Istvan, la fel, a fost mai convingător în partea a doua a spectacolului, solemnitatea ascetului pocăit potrivindu-se cu vocea centrată gravă. Suntem curioşi cum va arăta Giselda cântată de Balazs Borbala, mai ales în pasajele tipice de belcanto. Corul şi-a dus cu bine misiunea până la capăt, având parte de pasaje de mare fineţe şi complexitate. Aplauze binemeritate a primit violonistul Barabas Sandor în interludiul concertant, iar Kulcsar Szabolcs a condus cu mână sigură orchestra, după luni de repetiţii.

Am simţit la final că am asistat la o reverenţă făcută unei Europe care mai credea în onoare, religie şi principii, destrămată dureros la puţin timp după moartea lui Verdi, în război. Păcat că spectacolul nu se va mai relua în acest an.