La origini, toate piesele portului popular oşenesc erau confecţionate din pânză albă, inclusiv chischineul

Asculta acest articol

Fiecare oşancă îşi făcea acasă costumul popular de sărbătoare sau pentru zilele de lucru

Cultura musteriană (120.000 – 100.000 î. e. n.) s-a regăsit – de altfel ca pe întreg teritoriul ţării noastre – şi în fosta Regiune Maramureş, din care au făcut parte Careiul, Satu Mare, Ţara Oaşului, Sighet, Vişeu, Lăpuş, Şomcuta Mare şi Cehu Silvaniei, după cum menţionează Tancred Bănăţeanu în volumul său “Portul Popular din Regiunea Maramureş – Zonele Oaş, Maramureş, Lăpuş”, apărut sub egida Sfatului Popular din Regiunea Maramureş şi Casa Creaţiei Populare.

Trebuie menţionat că cele mai vechi descoperiri din această regiune datează din paleoliticul mijlociu şi constă în unelte de vânătoare cu vârf, răzuitoare, unelte pentru obţinerea artificială a focului. De asemenea, tot în această perioadă începe utilizarea uneltelor din os, folosite la cusutul veşmintelor, dar şi pentru scosul rădăcinilor. Spre sfârşitul perioadei apar primele forme de reprezentări ale comunităţii gentilice matriarhale, dar şi ale raportului dintre oameni, ideea de rudenie, preocupări şi ritualuri de înfrumuseţare, dar şi grija pentru morţi.

Urmele de cultură materială pe care arheologii le-au descoperit la Boineşti şi care datează din faza târzie a paleoliticului târziu, aparţin culturii aurignaciene mijlocii (80.000 – 70.000 î. e. n.), când tehnica de lamelare ia locul vechilor tehnici de cioplire a pietrei.

Neoliticul a adus în Regiunea Maramureş, la fel ca pe întreg teritoriul ţării noastre, schimbări în viaţa socială a locuitorilor, şi implicit în cultura materială.

În perioada neoliticului târziu (2500 – 1800 î. e. n.), potrivit autorului Tancred Bănăţeanu, s-au răspândit, pentru prima dată, în sudul regiunii, podoabe din aur, metalul fiind obţinut prin spălarea nisipului râurilor, iar obiectele lucrându-se cu ciocanul, din foaie sau sârmă de aur.

În perioada premergătoare constituirii statului sclavagist dac, trăiau, pe teritoriul actual al Maramureşului şi Sătmarului, triburile Dacilor Mari şi Costobocii, un alt trib de daci, care au rămas independenţi până la sfârşitul secolului II d.Ch., ca şi alte triburi geto-dacice.

Descoperirile arheologice datând din secolul V î.e.n., de la Curtuiuşeni, demonstrează că aceste triburi făceau parte din statul sclavagist de tip începător dac, care a fost întemeiat de Burebista. Părţile maramureşene nu au fost cuprinse între cuceririle Daciei de către romani, la începutul secolului II e.n., aceştia oprindu-se la Porolissum.

Regiunea Maramureş, cu ale sale zone distincte: Ţara Oaşului, Maramureş, Lăpuş, Chioar, şi zonele raioanelor Satu Mare şi Carei, prezintă diferite elemente etnografice tradiţionale româneşti caracteristice fiecăreia dintre ele, care s-au conservat foarte bine până în zilele noastre. Este vorba despre unele dintre cele mai autentice creaţii populare artistice, se poate spune cu certitudine dintre cele mai valoroase ale poporului nostru.

Printre aceste creaţii se regăseşte portul popular oşenesc, care în general exprimă expansivitate, prospeţime, voiciune, armonie cromatică. Trupul oşencei a fost întotdeauna scos în evidenţă şi valorificat prin costumul purtat, iar petele de culoare ale câmpilor ornamentali reliefează silueta şi scot în evidenţă trăsăturile feţei.

Chischineul, la originile sale, era alb şi foarte puţin decorat pe margini

Chischineul înflorat, de obicei era pe un fond galben sau roşu, şi este o primă pată de culoare dată ţinutei. Dacă ne referim la varianta şi mai veche a ţinutei oşeneşti, cea simplă, fără împistrelile actuale, atunci trebuie menţionat faptul că femeile purtau chischineauă albe, din pânză, şi cu nişte cusături decorative pe margine, sub formă de “brazi lucraţi”.

Însă nu era nicio regulă care să oblige fetele să aibă capul acoperit, care puteau să umble când cu chischineu, când fără. La Cămărzana, fetele umblau fără chischineu chiar şi la biserică, având părul frumos împletit. Boresăle, în schimb, nu umblau niciodată cu capul descoperit, nefiind permis ca părul să fie lăsat la vedere după cununie.

În Ţara Oaşului, la fel ca şi în alte regiuni, pieptănătura femeilor diferă, în primul rând, în funcţie de vârstă. În toate localităţile Oaşului, fetiţele de până la 7-8 ani purtau părul rătunzat, ceea ce însemna că era lăsat să crească normal şi tăiat drept pe frunte şi împrejurul capului. Imediat ce creştea puţin şi se putea împleti, părul era strâns în pletituri, cu o cărare la mijloc.

Împletiturile se făceau pe stânga şi dreapta cărării, pe marginea capului, şi se uneau la ceafă, într-o singură coadă. Fetele mai mărişoare îşi purtau părul în două cozi, iar când intrau în horă, îşi făceau o singură coadă, în care îşi puneau pletence, şireturi împletite din lână colorată.

Fetele, la zile de sărbătoare, alegeau, de multe ori, să nu poarte chischineu, şi în acest caz, trebuiau să-şi facă împletituri în genul fetiţelor mici. Exista doar o deosebire, şi anume că împletitura nu începea de la cărare, ci de la nivelul urechii şi se termina la ceafă, printr-o coadă. Fetele îşi ornamentau podoaba capilară cu fire de lână colorată, flori etc. Caracteristice Oaşului au fost panglicile simple, dar au apărut şi cele înflorate.

În funcţie de cămeşă, se armonizau şi celelalte piese ale ţinutei

Cămeşa este, de fapt, punctul de rezistenţă ornamentală a portului popular în funcţie de care se armoniează şi celelalte piese ale ţinutei.

Cămeşa specifică zonei Ţării Oaşului este uşor deosebită faţă de cele din alte părţi ale României. Nota caracteristică o formează cusătura, sau ţesătura mai de demult din jurul gâtului, care este, de fapt, o platcă dreptunghiulară, viu colorată, cu ornamente geometrice.

Aceasta se încheie în spatele gâtului, cu două şnururi, iar pe mâneci, de-a lungul, apar uneori, şiruri de cusături. Femeile mai bătrâne purtau ;i cămaşa fără platcă, doar cu unele cusături ornamentale pe umeri, un tip de cămaşă, care desigur a dispărut de zeci de ani. Se mai găseşte în schimb, la cei care colecţionează costume populare vechi şi le recondiţionează, pentru a le putea închiria sau expune.

Mâneca, de obicei, se încheie cu nişte volănaşe colorate, care în unele sate se ornamentează cu cusături colorate, numite pomnişori. În general, mâneca era strânsă la încheietură, şi de acolo pornea un volan mai mare, denumit fodră sau bezeri, la cămăşile de sărbătoare. Cămeşile de toată ziua aveau volane mult mai mici, numite toc.

Cusăturile de la gât, de la umeri, şi volanul de la mânecă au o structură ornamentală deosebită. Cu timpul, şi-au făcut apariţia şi diverse cusături de-a lungul mânecilor. Prezenţa ornamentelor pe umeri denotă apartenenţa unei cămăşi la un fond străvechi. Se cunoaşte faptul că cele mai vechi cămeşi femeieşti care aparţin erei noastre au cusături ornamentale pe umeri.

Cusăturile ornamentale sunt reprezentate în special de motive geometrice, realizate în special în culori precum roşu, alb şi negru. Cele mai vechi cămeşi o;ene;ti, purtate numai de bătrâne la un moment dat, aveau cusături albe doar pe umeri. La fete, broderiile erau realizate în roşu, la femeile măritate, acestea se făceau din fir roşu şi negru, iar la femeile în vârstă, numai cu negru.

Cămeşa cu umeri a fost înlocuită de cea cu cheptar pe la începutul secolului. Schimbul s-a făcut treptat, la varianta cu umere rămânând, de obicei, femeile mai bătrâne din sat. De exemplu, în anul 1950, se mai găseau prin sate foarte puţine femei care purtau acest tip de cămeşă, şi acelea bătrâne.

Se pare că introducerea tipului de cămeşă cu platcă sau cheptar s-ar datora unei femei din Bixad, Maria Dorli, care ar fi început s-o lucreze la începutul secolului, sau fetelor de măritat din Turţ, care au împrumutat-o de la ucraineni, tip de cămeşă purtat în special la ceremonialul nunţii.

La gulerul îngust al cămeşii se făceau ornamente geometrice, sau mici stilizări florale, în acelaşi ton cu cheptarul, prin tehnica alesătură în ţesătură.

Pindileul era făcut din 6 laţi de pânză albă

În Ţara Oaşului, cămeşa nu este lungă, până jos, la gambă, după cum vedem în alte zone etnografice din România. Cămeşa este scurtă, neavând poale, dar care este completată de pindileu. Se producea în casă, de către femeile gospodine, din acelaşi material ca şi cămeşa.

Pindileul, dacă este confecţionat din alt material decât din pânză, devine o fustă propriu-zisă şi ia numele de sumnă sau şucnă, în unele sate. Se poartă de către fete, femei sau bătrâne, deopotrivă, dar având cromatică diferită.

Poalele pindileului se făceau din 6 lăţimi de pânză, care este mult încreţită în talie. “Gulerul” pindileului se numeşte pomată, şi avea cusături decorative identice cu cele de pe cheptar sau platcă. Practic, pomata înlocuieşte brâul sau betele care se poată în alte regiuni.

Poalele albe sau pindileauăle, după cum este termenul uzitat în Ţara Oaşului, au cusături decorative în partea de jos, dar şi la brâu, executate în acelaşi stil ornamental şi cromatic precum platca din jurul gâtului cămeşii.

Zadia era şi ea un şorţ alb din pânză, dar s-a transformat într-un accesoriu viu colorat

Zadia, la origini fiind un şorţ alb din pânză, treptat a devenit un accesoriu viu colorat, de regulă înflorat, şi de aceeaşi culoare ca şi chischineul. Cea mai uzitată culoare pentru aceste două piese din portul popular oşenesc a fost roşul, însă în zilele noastre, sunt foarte căutate zadiile şi chischineauăle galbene, roz, portocalii, verzi, albe, uneori chiar şi un crem-gălbui sau albastru, însă aceasta din urmă, doar în unele sate se purta şi era considerată plăcută din punct de vedere cromatic.

La fel ca şi în cazul pindileului, se face distincţia între zadiile purtate în zilele de sărbătoare, sau în zilele de lucru. Zadia era ornamentată prin ţesătură în culori, la marginea de jos. Practic, aceasta era zadia cu partă, ceea ce însemna că acest accesoriu de îmbrăcăminte avea o bandă largă, de 5 centimetri de ţesătură în flori, în acelaşi stil decorativ caracteristic cămeşii, respectiv pindileului.

În prezent nu se mai fac zadii albe cu perţi făcute în tiară. Apariţia maşinilor de cusut a “revoluţionat” cu totul costumul oşenesc, în întreg ansamblul său. Amintirea zadiilor albe s-a păstrat însă, în toate satele oşeneşti, iar unele fete sau femei le mai scot din lada de zestre la zile de mare sărbătoare.

Zadia de sărbătoare are mai multe componente: obada, prin care se trece golondul şi se leagă sub pogmata pindileului, o mică fodriţă ca un volănaş sau cipcă din dantelă, cusută mai jos de jumătatea zadiei, la fetele mai nealcoşe, un rând de partă constând într-o panglică uni sau înflorată, împrejmuită de şireturi de mătase sau lână, bureţi constând în 2-3 rânduri de pliuri orizontale făcute la maşina de cusut, fodra făcută dintr-un vloan încreţit şi adăugat la marginea de jos a zadiei, cipca făcută din dantelă sau colţi la marginea de jos a fodrei.

Zadia pentru zilele de lucru era mult mai simplă şi avea obada, bureţii şi fodra. Sau mai era varianta care amintea de vechea zadie albă, lucrată în tiară, fiind o simplă bucată de pânză ţesută. În partea de jos, acesta avea două sau trei şiruri de ţesături în brun, iar marginea de jos era roituită, adică cu franjuri. Nu erau diferenţe foarte mari la zadii între cele purtate într-o localitate sau alta a Oaşului.

În 1930 a pătruns în satele oşeneşti un tip de zadie ungurească, în special în fosta zonă Ugocea, aproape la fel cu cea descrisă mai sus, doar că a luat din moda ungurească două bretele din acelaşi material, uneori tivite cu dantelă sau volănaşe, care se încrucişează la spate ca un şorţ obişnuit.

Mai trebuie menţionat că toate zadiile purtate de femeile din Oaş au pânza mult încreţită la brâu.

La vreme rea se purtau gubele, laibărele, uioşele, sau bondele

La vreme rece, acestor piese ale ţinutei oşeneşti li se adaugă o vestă din postav, sau din lână împletită, cu ornamente florale multicolore, sau un suman. Acesta este o haină scurtă din ţesătură groasă din lână sură. De asemenea, tot pe vreme rea, se poartă gubele, care de fapt sunt aceleaşi tipuri de haine, doar că au şuviţe lungi de lână.

După Primul Război Mondial au început să se poarte în Ţara Oaşului laibărele, acestea fiind veste scurte şi fără mâneci, după cum era moda în restul Ardealului, la populaţiile de origine maghiară sau săsească. Este o piesă care a fost introdusă de tinerii cu stare financiară bună, dar care a fost mai apoi adoptată de majoritatea fetelor şi feciorilor, iar apoi a vârstinicilor, la sărbători.

Iniţial se fabricau din postav, sau din catifea, având nasturi argintii şi buzunare, dar şi mai vechi sunt laibărele făcute din cioarec, care a ajuns să fie purtat numai în zilele de lucru.

Moda actuală a adus modificări şi în ceea ce priveşte decoraţiunile specifice laibărului, dar şi în ce priveşte alegerea materialului din care erau confecţionate. Prin 1950, fetele au preferat laibărul din catifea neagră sau colorată, din postav, din satin negru, roşu şi mai ales verde. Se împodobeau mult cu nasturi, panglici, şinoare, danteluţe şi diferite cusături.

Uioşul este, de asemenea, o piesă a portului poular oşenesc, care se făcea din pănură ţesută în casă, însă era cu mâneci şi se încheia în faţă. Acesta era de două tipuri: alb sau sur, respectiv cu perţi.

Primul tip, cel alb sau sur era confecţionat din ţesătură de lână. S-a purtat în majoritatea satelor oşeneşti din zona vestică a zonei etnografice şi în special de femeile bătrâne. Uioşul nu avea guler, însă erau construite extrem de simplu, cu un tiv pe margine şi având la mânecă un golund, adică o panglică neagră.

Femeile au purtat, la un moment dat, uioşul cu perţi, care erau benzi de ţesătură aleasă, în diferite culori: alb, sur, negru, culori care au fost apoi înlocuite cu nuanţe de roşu, verde, brun etc.

Piesa de port denumită bondă se purta peste cămaşă, era scurtă şi fără mâneci şi se încheia în faţă. Pentru femei era tricotată, ţesută din postav, sau din piele, atât pentru femei, cât şi pentru bărbaţi. O anumită categorie de bonde se numea pieptar. În zilele noastre este foarte puţin răspândită, fiind păstrată în lada de zestre de unii colecţionari de port vechi. Fiind foarte scumpe, erau purtate numai de femeile bogate sau cele în vârstă.

Guba se purta numai iarna sau pe vreme ploioasă, şi era o haină ţesută din lână. Arăta ca un cojoc întors pe dos cu blana înafară. De fapt, se făcea din lână, la tiară, în rândurile căreia se intercalau şuviţe din lână, denumite bghiţe.

Sumanul era purtat în doar câteva sate din vestul Ţării Oaşului. Oşanul cu stare mai proastă purta guba. Materialul pentru suman era confecţionat de fiecare femeie acasă, în 4 iţe. Uneori luau materialul de la maramureşence, deoarece oşencele nu erau prea pricepute la ţesăturile din lână.

Croiul unui suman era aproape identic cu cel al gubei, nefiind observată nicio diferenţă de la sat la sat, dar nici între cel femeiesc sau bărbătesc.

De multe ori, într-o familie exista o singură gubă, care era purtată de toţi membrii săi. Era un accesoriu care completa ţinuta oşenească inclusiv vara, la anumite ocazii, dar era ţinut pe umeri, fiind susţinut prin cheutori sau ciupţi, două şnururi împletite din lână colorată, cu ciucuri tot din lână. Erau unele diferenţe de culoare, la sumanele purtate în localităţile zonei etnografice.

La Trip şi Cămărzana se purtau albe, sure erau în Târşolţ, Bixad, Certeze, Racşa, însă fetele purtau totuşi albe în aceste sate. A fost o piesă vestimentară care a dispărut din satele oşeneşti, dar care se mai găseşte totuşi la câte un oşan pasionat de vechiul port popular.

Opincile au fost înlocuite cu cizmele şi au fost împrumutate din moda maghiară

Opincile se purtau atât la zi de sărbătoare, cât şi în zilele de lucru, dar în special în zilele de iarnă. Vara oşenii lucrau desculţi, neexistând vreo boreasă care meargă cu opinci la câmp. Excepţie făceau zilele în care se lucra la fân, când piciorul avea nevoie de mai multă apărare.

Forma opincilor din Oaş este asemănătoare cu cea din Maramureş, fiind tăiate la spate, pentru se putea permite inserarea piciorului cu mai multe obiele, pentru protejarea împotriva frigului.

Cizmele, care se poartă şi în zilele noastre, sunt de fapt, împrumutate din moda ungurească, oşenii având drept încălţăminte originală numai şi numai opinca.

Femeile şi fetele care aveau posibilităţi, îşi confecţionau cizme, de obicei de culoare neagră, dar au preferat şi cele roşii, care erau de fapt specifice populaţiei maghiare.

Acestea se puteau cumpăra de la Seini, însă moda lor s-a schimbat de la 1920. Au intrat mai mult în vogă cizmele negre cu toc, cumpărate de la târguri din Satu Mare, Negreşti sau Seini, pentru că în Oaş nu se confecţionau deloc cizme.

Zgarda sau barşonul erau simple, iniţial şi prezentau motive geometrice

Oşencele puratu podoabe puţine. Era o vreme când se purtau mărgelele roşii de coral, având la gât câte 20-30 de şiruri de mărgele, dar şi zgardă, sau salbe de bani.

Zgarda sau barşonul era o ţesătură cu mici mărgele, care formau diferite ornamente, şi se purta de către fetiţele de 2-3 ani, şi până la babele din toate satele Oaşului.

Uneori, zgărzile erau purtate de fete chiar la lucru, câte două la număr, dar şi de feciori, pe clopuri. Şi aici se putea face o deosebire între podoabele purtate de fetele tinere, faţă de femeile mai în vârstă. Zgărzile bătrânelor erau mult mai înguste şi închise la culoare, faţă de cele ale fetelor, mai viu colorate, atât fondul, cât şi motivele alese.

Fiecare fată şi femeie ştia să facă zgardă, prin toate cele trei tipuri ale tehnicii de lucru: cea ţesută, anordată, respectiv cu fodră sau cu couţi ori ţurţalăi.

Este un accesoriu care apare cel mai frecvent în această zonă etnografică a ţării. Ornamentica şi cromatica zgărzilor oşeneşti cu tonalităţi vii, care presupunea ultilizarea cu precădere a culorilor roşu, dar şi galben pe fond roşu, de obicei, se armonizau perfect cu ansamblul costumul popular din Ţara Oaşului. Trebuie menţionat faptul că motivele florale stilizate au luat locul ornamentelor originale care erau motive geometrice la origine.

Oşencele ştiau că între portul popular şi zgardă trebuia să existe o vădită şi necesară legătură atât din punct de vedere cromatic, cât şi din punctul de vedere al aşezării pe gât. Şi astăzi se urmăreşte a se face o legătură ornamentală între zgradă şi cămeşă, mărgelele fiind o completare a obiectului vestimentar, care din punct de vedere vizual creează un guleraş, dar şi un nou câmp ornamental care aduce un plus de echilibru şi armonie cămăşii.

Acestea sunt principalele piese de port caracteristice oşencelor. Desigur că de-a lungul anilor au intervenit şi alte accesorii care au venit în completarea elementelor enumerate. Chiar dacă în zilele noastre portul popular oşenesc nu mai seamănă aproape deloc cu cel de odinioară, se poate spune, cu certitudine, că cel original are multe similitudini cu portul popular codrenesc, dat fiind faptul că şi în zona Codru au trăit triburi ale dacilor liberi. Aceeaşi afirmaţie este valabilă, desigur, şi pentru zona Maramureş.

Bibliografie:

1) Tancred Bănăţeanu, Caiete de Artă Populară, Portul Popular din Ţara Oaşului, Editura de Stat pentru Literatură şi artă

2) Tancred Bănăţeanu, “Portul Popular din Regiunea Maramureş – Zonele Oaş, Maramureş, Lăpuş”, Sfatul Popular din Regiunea Maramureş şi Casa Creaţiei Populare