Asculta acest articolEmoția care a cuprins România la moartea lui Corneliu Coposu, la sfârșitul anului 1995, a dus la o revigorare a opoziției democratice și a contrubuit decisiv la victoria în alegeri a CDR și președintelui Emil Constantinescu. Dispariția titanilor creează emoție, lasă impresia unui mare gol în urmă, dar în același timp se deschid și noi porți către viitor. Radu Câmpeanu, la fel ca Ion Rațiu, Sergiu Cunescu, apăruți parcă din neant imediat după căderea regimului comunist, au fost modele de oameni politici adevărați.
Adversari înverșunați ai președintelui Ion Iliescu, rolul lor istoric este acela de a fi arătat cu claritate ce a însemnat comunismul pentru România și ce înseamnă o societate democratică. Radu Câmpeanu, înțelegând că este democratic ca două partide mari, PNL și PNȚ, să se afle în competiție, s-a lăsat mai greu convins să intre în Convenția Democratică din România. Până la urmă s-a lămurit că Ion Iliescu este un adversar puternic împotriva căruia întreaga opoziție trebuie să se unească și să lupte împotriva lui. Bazându-se pe vechile structuri, având în față o populație ușor de manipulat, PDSR, în frunte cu Ion Iliescu, avea să se lovească de rezistența unor oameni politici din vechea gardă, de dinanite de 1945. Radu Câmpeanu a fost unul dintre ei. S-a remarcat prin poziția lui, prin modul tranșant în care își exprima opiniile. A făcut o figură frumoasă la alegerile prezidențiale din 1990, dar populația nu era pregătită să voteze persoane “care nu au mâncat salam cu soia”. Împreună cu Ion Rațiu, ca adversari însă, au oferit o primă lecție de democrație. Întâmplarea face ca soția lui Ion Rațiu să înceteze din viață în aceeași zi cu Radu Câmpeanu. Aveau aproape aceeași vârstă, 94, respectiv 95 de ani.
În 1990 la alegerile prezidențiale au pierdut amândoi în fața lui Ion Iliescu, dar țara a avut de câștigat. În jurul lor s-a înfiripat fragila opoziție de la începutul anilor ’90.
Rolul lor constă însă în efortul de a readuce la viață vechile partide. Credeau că tradiția se poate reînnoda, că perioada comunistă poate fi pusă între paranteze. S-au confruntat cu o forță teribilă. Structurile comunisto-securiste rezistau cu încăpățânare. Au venit mineriadele, sediile partidelor istorice au fost devastate. Radu Câmpeanu era acuzat că avea o mașină de făcut bani la sediul PNL. Era o banală imprimantă. Radu Câmpeanu, la fel Corneliu Coposu, au trecut peste încercările de a fi anihilați și și-au dus mai departe misiunea de a reface structurile partidelor pe care le conduceau.
Odată depășită perioada romantică, viața politică de pe Dâmbovița și-a recuperat vechile năravuri. Au început luptele interne pentru putere. PNL, mai devreme decât PNȚCD, s-a confruntat cu grupurile dizidente. Fiecare tânăr dorea să aibă propriul său partid. Au apărut aripi. Printre tinerii care au dezbinat PNL s-au aflat Dinu Patriciu și Călin Popescu Tăriceanu. PL-93 a rămas un simplu experiment, dar la momentul apariției a afectat serios unitatea liberală. Radu Câmpeanu a rămas ferm pe poziție. După 1996 una din temele de mare actualitate era unificarea liberală. PNȚCD își dorea un partener puternic și unit, iar PNL nu dorea să fie “a doua vioară“. Unificarea s-a făcut, dar PNL a intrat din criză în criză, confruntându-se până în ziua de azi cu grupuri de nemulțumiți care s-au desprins periodic, în mod constant, de partidul-mamă.
Poate pleca mulțumit Radu Câmpeanu din viață? Partidul pe care l-a reînființat în 1990 a ajuns una dintre principalele forțe politice din țară. PNL nu și-a pierdut numele, rămânând cel mai vechi partid românesc. Poate că la venerabila vârstă de 94 de ani nici nu-și dorea altceva decât să lase în urmă un partid puternic și o Românie democratică. Un pic a lăsat din toate. Un partid care a dat un președinte al țării, și o formațiune politică destul de puternică, însă tot dezbinată. Odată cu Radu Câmpeanu dispare o bucată de istorie.
