Asculta acest articolEvenimentele din Republica Moldova ne dau o imagine a distanței pe care a parcurs-o România în 30 de ani. Comparația este zdrobitoare pentru țara care și-a câștigat independența în 1991. O scurtă perioadă cele două țări au avut un curs aproape similar, cu multe mișcări civice, cu proteste violente. Apropierea geografică față de Rusia i-a fost fatală. În ciuda eforturilor unei părți a populației de apropiere de Europa, de valorile europene, Republica Moldova rămâne în sfera de influență a Rusiei.
Nu fără a opune o rezistență politică și civică remarcabilă.
Ajutorul din partea României nu a fost neglijabil, însă inconstant. În funcție de conjunctura politică din țară, președinții României au afișat atitudini diferite. Președintelui Ion Iliescu i se reproșează că nu a declarat unirea când se putea. Considerat filorus a ratat momentul. Preocupat de o apropiere reală de Europa, Emil Constantinescu s-a concentrat pe includerea României în structurile euro-atlantice, ignorând Republica Moldova.
Acordând cetățenie română unui număr mare de moldoveni Traian Băsescu a fost interesat mai mult de voturile lor decât de un sprijin real. Oricum, era deja prea târziu. Rusia a redevenit o putere mondială, șansele Moldovei de integrare în UE devenind tot mai mici, iar intrarea în NATO fiind practic zero.
Suspendarea președintelui Dodon de către Curtea Constituțională, demiterea guvernului Maia Sandu, dizolvarea Parlamentului și alegeri legislative anticipate, arată un haos total. |ara are două guverne, dar niciunul funcțional și recunoscut unanim ca legitim. Vladimir Plahotniuc, unul dintre marii oligarhi, cel mai bogat om de afaceri din Republică, pare să fie în centrul evenimentelor.
Au început manifestările de stradă. UE recunoaște guvernul Sandu, iar NATO privește cu îngrijorare situația. România s-a limitat să facă un apel la calm. Ce ar putea face decât să urmărească evenimentele cu îngrijorare?
Departe de a putea fi comparată cu situația noastră, vedem că la alții e și mai rău decât la noi. Președintele Klaus Iohannis are de rezolvat o criză provocată în bună parte de el. Luate drept reper pentru legitimitatea guvernului, rezultatele de la europarlamentare au consfințit o nouă ierarhie politică. PNL s-a clasat pe primul loc, iar USR-PLUS pe locul trei. Dacă ar fi fost vorba despre alegeri parlamentare, cele două partide erau chemate să formeze guvernul. Dar situația din actualul parlament este diferită, majoritatea fiind deținută de PSD și ALDE. Președintele cere schimbarea guvernului. Partidele de opoziție vor forța căderea guvernului printr-o moțiune de cenzură. Nimic anormal.
Este jocul politic obișnuit. Neobișnuiți sunt politicienii de la butoanele puterii și opoziției. Atât unora, cât și altora li se poate reproșa că sunt mediocri. Dacă există o criză, aceasta este una a mediocrităților care au invadat partidele politice.
De cele mai multe ori aceștia sunt incapabili să rezolve crizele apărute în societate. Și nu sunt puține. Provocările se derulează cu viteză, mai cu seamă în perioadele electorale.
România este înconjurată din toate părțile de focare de criză. Ucraina și Moldova încearcă să scape de sfera de influență a Rusiei. Marea Neagră devine un teatru de operații NATO-Rusia, iar investitorii care trebuiau să scoată miliarde din zăcămintele de gaze s-au retras din cauza redevențelor prea mari pretinse de Liviu Dragnea și Tăriceanu.
Aflăm și că guvernul lui Viktor Orban nu recunoaște Tratatul de la Trianon. Punând pe tavă toate acestea ne putem întreba dacă, într-adevăr, la noi e mai bine decât la alții.
