Asculta acest articolNumite “festivaluri”, “zile culturale”, “sărbători ale poeziei”, până la urmă orice întâlnire scriitoricească se transformă într-o dezbatere pe marginea susţinerii sau nu a culturii naţionale. Sau, în cazul minorităţilor, a păstrării culturii şi tradiţiei identitare a minorităţii respective.
Inclusă la “alte categorii sociale”, breasla scriitorilor a avut şi are în continuare un statut incert. Cineva spunea că toată lumea îşi poate vinde produsul muncii sale, cu excepţia scriitorului. Dacă o florăreasă duce un buchet de flori la o primărie cu ocazia zilei de 8 martie, primeşte o sumă de bani. Dacă, prin absurd, primăria respectivă ar dori să cumpere un poem cu autograf primarul ar deveni nu doar ridicol, ci ar risca şi un dosar penal.
“Susţinerea” culturii a devenit pentru fiecare instituţie o întreprindere de mare risc din partea autorităţilor. Este de neconceput ca o primărie, un consiliu judeţean, sau oricare entitate a statului care adună bani de la toată lumea, să-şi permită luxul de a achiziţiona o lucrare de artă de la un tânăr artist sau de la un artist consacrat. Într-o instituţie a statului intră mai uşor un pliculeţ cu iarbă decât o lucrare de artă sau o carte. :i asta pentru că nu există o legislaţie adecvată. Câte un primar sau un preşedinte de consiliu judeţean mai găseşte câte o portiţă în stufoasa legislaţie românească şi, cu riscul de rigoare, mai susţine câte o revistă, câte un festival. Dar scriitorul în sine nu se regăseşte nicăieri ca, să zicem, creator de bunuri spirituale sau imateriale.
În perioada când noul guvern PSD-ALDE anunţa creşteri spectaculoase de salarii, un minister dedicat, cel puţin prin nume, culturii, era asaltat de sindicate care nu aveau nicio treabă cu cultura pentru a cere avizele necesare negocierii cu guvernul majorările salariale pentru bugetari. Guvernul mână-largă nu i-a inclus nici pe scriitori, nici pe artiştii plastici printre clienţii săi politici. În schimb a obligat administraţiile locale să majoreze cu 50% salariile actorilor şi muzicienilor. Foarte bine, dar de ce scriitorul şi artistul plastic a fost lăsat înafara oricărei preocupări? Pur şi simplu nu există conceptul de cultură scrisă. În capul multor reprezentanţi ai autorităţilor sunt nişte aiuriţi care scriu aşa, de capul lor, nişte poezii, nişte romane. Nu mai vorbim de parlamentarii care nu înţeleg nimic.
La această situaţie sunt o mie de răspunsuri şi toate în defavoarea partidelor politice, a guvernelor de toate culorile, în ultimă instanţă a preşedintelui, oricum s-ar numi el. Un pact pe cultură? Hai să fim serioşi!
Dacă s-ar aloca luptei împotriva ignoranţei, a inculturii un 0,0001% din cât se alocă luptei anti-teroriste, combinată cu lupta anti-corupţie, s-ar putea vorbi despre existenţa unei conştiinţe naţionale. La nivelul guvernanţilor, pentru că ea există dincolo de orice subvenţii de stat.
Pornind de la acest dezinteres generalizat, avem o idee despre modul în care se raportează puterea în general la cultura naţională. Avem şi o explicaţie la neputinţa funciară de a face din Centenar o sărbătoare a spiritului. Sub linia celor o sută de ani se va defila, se va mânca fasole cu cârnaţi. Nu se vor regăsi sintezele, antologiile, analizele critice pe marginea literaturii din ultimii o sută de ani. Nu se va regăsi nici arta plastică a ultimilor o sută de ani, cu expoziţii retrospective, albume, monografii. Nu sunt incluşi nici istoricii, deşi teoretic s-a format o echipă undeva pe la Cotroceni. Nu mai vorbim despre refacerea caselor memoriale ale celor care au făcut istorie.
După cum se vede, nu prea sunt obişnuit să scriu despre cultură. Materia mea primă zilnică sunt scandalurile, politicienii, partidele. Am făcut o excepţie de Zilele Culturale Poesis. Ca scriitor, pot spune şi eu alături de alţi confraţi: s-ar părea că iubim o ţară care nu ne iubeşte. Iar cu ocazia Centenarului demonstrează o dată în plus că nu se iubeşte nici pe sine.
