Asculta acest articol
Punctul principal de atracție al celor trei seri ale Caravanei TIFF din weekendul trecut la Satu Mare, în Centrul Nou, a fost din punctul nostru de vedere proiecția unui film ambițios și bine realizat, care propulsează un regizor român în zona cinematografiei comerciale mondiale: “The History of Love” (Istoria iubirii).
Cu toate premiile lor cucerite pe la Cannes și Berlin, regizorii Noului Val Românesc nu și-au depășit un anume statut de curiozitate exotică în lumea iubitorilor de film. De regulă filmele de festival au un public devotat, dar redus numeric și cu apucături de sectă marcată de complexe de superioritate. Iată că Radu Mihăileanu face pasul spre marele public cu acest film în care conduce actori străini cu bună reputație, în ecranizarea unui roman de succes, profitând de șansa oferită în momentul în care Alfonso Cuaron (“Gravity”) a renunțat la proiect.
Dragoste, cărți și duioșie
Romanul “The History of Love” a apărut în 2005 sub semnătura autoarei Nicole Krauss și a fost un mare succes de librărie, fiind tradus și publicat în 38 de țări. Povestea urmărește istoria “celei mai iubite femei din lume”, Alma Mereminski, pe lângă care gravitau, în Polonia interbelică, trei băieți, toți cu ambiții literare: Leo, Bruno și Zvi. Războiul le spulberă micul rai: Bruno moare, Alma fuge în America și e forțată de împrejurări să se mărite, dând naștere puțin după aceea fiului ei cu Leo, iar Zvi ajunge în Chile, unde își va însuși manuscrisul romanului de dragoste scris de Leo pentru Alma. Povestea se tot ramifică până ajunge în New York-ul anilor 2000, unde Leo, acum bătrân, trăiește cu nostalgia cărții pierdute, a femeii iubite pe care n-a putut-o avea, a fiului pe care nu l-a cunoscut și pe care îl vede doar în sicriu. Viața bătrânului evreu pare o ratare totală și el este pe punctul de a și-o curma cu un cocteil letal de pastile, când observă un bilețel care îi va lumina zilele, lăsat de… Alma. O Alma tânără, fata celei care ajunge să traducă tocmai manuscrisul pierdut. Și viața tuturor se iluminează.
Cei care au văzut filmul săptămâna trecută, în număr foarte mare de altfel, știu că povestea este mult mai complexă, Radu Mihaăileanu însuși declarându-se conștient de acest lucru. A reușit însă o asamblare măiastră a multelor meandre ale cărții, scriindu-și singur scenariul și construindu-și discursul cinematografic cu răbdarea unui copil care rezolvă un puzzle complicat. Și, probabil, produsul final l-a bucurat pe măsura efortului.
Iubirea, mai tare decât moartea
Asta ne spune “Cântarea Cântărilor”, o carte biblică pe nedrept exilată în interpretări alegorice. Avem în roman, și în film, un univers evreiesc scufundat în “lumea neamurilor”, iar scenele new-yorkeze filmate cu vădită delectare de Mihăileanu amintesc de epopeile ironic-sentimentale ale unui Woody Allen. Personajul Bird, fratele Almei mici, copilul care are impresia că e unul din cei 36 de aleși pomeniți în Talmud, are mult din umorul tipic lui Allen, dar și o profunzime revelată în dialogurile de taină cu sora lui. Aceasta fiind o fată cât se poate de normală, cu propriile-i probleme sentimentale, care se găsește prinsă, în familie și în incidentalul vieții, în pânza de păianjeni a poveștii de iubire și moarte începută în Polonia dinainte de război.
Derek Jacobi e figura dominantă a filmului jucând un Leo bătrân care nu le dă voie fantomelor trecutului să-l părăsească, pentru că fără ele nu ar mai rămâne mare lucru din sufletul lui. Hâtru, histrion și un mare trist se arată personajul sub mâna expertă a actorului. O surpriză foarte plăcută e Sophie Nelisse în rolul Almei mici, în timp ce cunoscuta Gemma Arterton face feminitatea Almei Mereminski să strălucească, explicând astfel de ce atâtea suflete au fost marcate definitiv de prezența ei.
Elliott Gould face un cuplu comic cu Jacobi, un pic clișeic, în rolul unui Bruno posibil imaginar, în timp ce Mark Rendall face din Leo tânăr un erou romantic, poate ușor patetic și naiv (dar scena lui cu Alma la regăsire devine cu atât mai puternică). Desigur, prestația lui William Ainscough în rolul lui Bird aduce doza de umor duios (atât de evreiesc) de care acest film atât de sentimental avea multă nevoie.
Fii primul care comentează