Asculta acest articolToate întâlnirile politice se termină cu un duel verbal. Anunţată ca o întâlnire de gradul zero, adică a unui pământean cu un extraterestru, confruntarea dintre preşedintele Klaus Iohannis şi premierul Sorin Grindeanu nu a fost deloc confruntare. A fost o simplă discuţie informală.
Cel puţin deocamdată, se poate constata că noul premier nu apelează la ironii când vorbeşte cu adversarii sau despre adversari. Va fi o premieră absolută pentru un prim-ministru român. Dacă ne uităm în spate găsim o întreagă colecţie de miştocari. Ironia şi aroganţa. Acestea au devenit trăsăturile de bază, şi totodată armele politice folosite de politicienii de vârf. Până şi preşedintele Klaus Iohannis s-a molipsit de această boală a râsului. Acel “aflarăm de la televizor” adresat lui Liviu Dragnea intră în colecţia, deloc onorabilă, a zicerilor. Acel “I-am zis-o!” nu este o preocupare exclusiv masculină. Au uzitat-o şi femeile. Alina Gorghiu se dorea ironică. La miştocăreală apelează şi următoarea doamnă din fruntea PNL, Raluca Turcan. Ziceri la mişto găsim şi la Elena Udrea.
Dacă am stabilit acest lucru, că ironia a devenit un instrument politic, să vedem dacă ea şi foloseşte la ceva. Se distrează lumea, ca la stand up? Aduce voturi? La ce i-a folosit ironia (şi aroganţa) lui Adrian Năstase? Ce a câştigat în plus Victor Ponta imitându-şi mentorul sau părintele politic? Sunt personaje pe care le prinde ironia, sarcasmul, stilul polemic, în general. Alţii, fără acest talent, ar trebui să se mulţumească cu ceea ce sunt. Din această categorie fac parte şi Klaus Iohannis şi Liviu Dragnea. Dacă lor li se adaugă şi premierul Sorin Grindeanu, şi îl mai punem la socoteală şi pe preşedintele Senatului, Călin Popescu Tăriceanu, am avea un patrulater politic demmn să fie ascultat cu atenţie. Om serios ni s-a părut a fi şi Dacian Cioloş. Sobru şi serios este şi liderul UDMR, Kelemen Hunor.
Aici, în acest cerc al oamenilor serioşi, nu ar putea intra un Traian Băsescu, care are miştocăreala în sânge. Crin Antonescu, având talent de orator, îşi putea permite să fie şi serios şi neserios. Poate ar fi cazul să-l amintim şi pe Corneliu Vadim Tudor, cel mai mare polemist postdecembrist. Succesul său politic s-a datorat exact talentului său, desigur şi culturii sale, ambele, din păcate, puse în slujba unui partid populist, demagogic, fără viitor.
Nu toate situaţiile impun recursul la ironie şi sarcasm. Mai mult ca perfectul lui Klaus Iohannis de la depunerea jurământului miniştrilor cu mâna pe Biblie a căzut ca nuca-n perete, ca să nu spunem ca mucii-n fasole. Este un exemplu extrem. După întâlnirea cu premierul Grindeanu, preşedintele a revenit la tonul serios, care îl prinde. Tocmai pentru că îl bănuiau serios l-au votat românii. După întâlnire a spus ce a spus, nimic foarte interesant.
Se spune, se crede, că preşedintele nu ar fi renunţat la instalarea unui guvern de dreapta, având ca principali aliaţi PNL şi USR şi prezumtivi parteneri UDMR, PMP şi cei 16 parlamentari de la Minorităţi. Înainte de toate s-ar impune ca în fruntea PNL să fie ales un lider autentic. Unul care să semene cu Klaus Iohannis, dar să fie un mai bun comunicator. Poate fi acel personaj, aproape providenţial, Dacian Cioloş? Atâta vreme cât PNL nu are un lider, nu poate fi vorba despre nicio construcţie politică solidă. Vom rămâne în actuala formulă, în care chestiunile serioase sunt duse în derizoriu prin glume de prost gust, prin declaraţii şi afirmaţii lipsite de consistenţă de nişte politicieni aroganţi în sine, dar care, dorindu-se ironici, nu reuşesc decât să devină nişte caraghioşi.
