Asculta acest articolDin când în când se aude o expresie rătăcită din arsenalul politic al primilor ani de după căderea regimului comunist. Sunt două cuvinte simple, care alăturate dau senzația că există o putere discreționară, bazată pe instituții de forță, dar în același timp, există și o forță care luptă împotriva acestei stări de lucruri.
Este vorba despre cuvintele “opoziție” și “democratică”.
Într-adevăr, din când în când, actuala opoziție își spune și democratică. Este cazul să numim partidele care nu sunt la guvernare “opoziție democratică”?
Sunt câteva elemente care dau senzația că scena politică este cu susul în jos. Astfel, opoziția în loc să iasă în stradă și să acuze nerespectarea drepturilor și libertăților cetățenești, sare în apărarea instituțiilor de forță.
Liderii opoziției democratice din anii ’90 s-ar învârti în mormânt aflând că partidele lor apără SRI și procuratura. În același timp ar rămâne cruciți aflând că urmașul partidului pe care l-a fondat Ion Iliescu pregătește un miting împotriva abuzurilor.
Cum să iasă în stradă partidul de guvernare pentru a manifesta împotriva abuzurilor? Păi, nu se cheamă că este la putere? În definirea puterii a apărut o nuanță: PSD este la guvernare, nu la putere. La fel, despre președinte se poate spune că este cel mai puternic om din stat, dar nici el nu este la putere.
În timpul mandatelor lui Traian Băsescu s-au schimbat polurile puterii. Fostul președinte a încurajat creșterea fără măsură a puterii și influenței SRI și DNA. Astfel s-a creat un nou pol de putere. Acesta a rămas și după plecarea lui Traian Băsescu. PSD a avut proasta inspirație de a-l numi ” putere paralelă”. În realitate nu era vorba decât de câteva articole de lege care dădeau acestor instituții de sorginte comunistă puteri nelimitate.
În lipsa unei paltforme politice, opoziția a preluat arsenalul electoral al fostului președinte Traian Băsescu pentru lupta împotriva unui partid încă din fașă făcut să nu respecte regulile democratice. Dar, printr-un mecanism psihologic greu de explicat, rolurile s-au inversat, valorile s-au pervertit.
PSD a ajuns să apere drepturile individului, iar opoziția democratică drepturile procuraturilor și serviciilor secrete. Pervertirea a mers și mai departe, ajungându-se să fie pus semnul egal între procurori și justiție.
Dezbarea publică, confruntarea ideilor se află în acest punct: ce înseamnă cu adevărat o justiție independentă și cum se raportează aceasta la individ, la drepturile lui?
Așa cum se spunea despre libertate în trecut, fiecare are atâta libertate câtă își dorește, și despre justiție se poate spune că are atâta independență câtă își dorește. Doamne ferește de prea mult, încât să dea pe dinafară. De aici se naște abuzul de putere.
Și nimeni nu poate afirma că nu au existat abuzuri, nu doar în ultimii 10 ani, ci în ultimii 29 de ani. Numai că au luat forme diferite. PSD, ca FSN, PDSR, a practicat un anumit tip de abuz de putere, dar tot bazându-se pe instituțiile de forță. Între timp și-a pierdut influența asupra lor și vrea să și-o recapete. Apărută după 1989, opoziția a fost încă din fașă democratică, și în același timp și naivă.
Partidele istorice nu au reușit să se adapteze la realitatea post-decembristă. PNȚCD a ieșit din arenă făcut ferfeniță, împreună cu președintele care recunoștea că a fost învins de Securitate.
PNL i-a preluat naivitățile și romantismul. Cu arme pervertite luptă împotriva partidului născut în focul revoluției anti-comuniste, dar moștenind bolile comunismului, manipulator prin definiție, cu o aplecare din născare înspre abuzuri.
Cum se face că acum rolurile s-au inversat, ce putere malefică a intervenit în mentalul colectiv, obligând opoziția să susțină instituțiile de forță, iar partidul de la putere manifestând în stradă contra abuzurilor? S-a întors lumea cu susu-n jos.
