Asculta acest articolUna dintre cele mai şocante demonstraţii ale dezbinării generalizate ar fi ca 1 decembrie să prindă România fără o majoritate parlamentară, cu un premier demis sau demisionar, dar şi fără Liviu Dragnea la conducerea PSD. În acest moment acest lucru pare posibil, dar improbabil. Nemulţumiţii din PSD nu dau semne că ar fi dispuşi să se împace cu preşedintele partidului, în schimb nu vor să piardă guvernarea.
ALDE dă semne de nervozitate, se simte covârşit de aroganţa tradiţională a partenerului mai mare, însă nici formaţiunea lui Tăriceanu nu vrea să intre în opoziţie.
Bine conservată de un Victor Ponta, transmisă cam nefiltrată, ca un fel de drojdie la Dragnea, aroganţa tuturor liderilor PSD s-a făcut şi se face simţită până în cel mai îndepărtat colţ al ţării, revărsându-se deopotrivă asupra adversarilor, partenerilor şi propriilor membri. Inteligent, dar fără cultură, mai mult viclean decât abil, Liviu Dragnea căutând resurse pentru supravieţuirea politică a partidului găseşte soluţii miraculoase pentru propria supravieţuire.
Un ultim exemplu este demisia intempestivă a ministrului învăţământului dintr-un motiv care mai degrabă induce ideea că i s-a sugerat să demisioneze decât a făcut-o din propria voinţă. Cu declaraţia lui despre modul în care se învaţă limba română în secuime a pus în pericol protocolul de susţinere parlamentară a coaliţiei PSD-ALDE.
Liviu Dragnea a sesizat pericolul şi evident a renunţat la un ministru mediocru decât la relaţia cu UDMR. Acelaşi lucru îl va face, fără scrupule, de câte ori va fi nevoie.
Un adept al compromisului politic este şi Călin Popescu Tăriceanu. Legătura lui cu Dragnea este ombilicală, dar tot atât de trainică precum a fost şi cu Victor Ponta. Se poate racorda oricând la altă sursă de putere. Mândria personală, în cazul lui Tăriceanu, există, însă nu se ridică peste interesul de moment. Dacă preşedintele Iohannis ar da dovadă de mai multă diplomaţie l-ar putea atrage de partea lui.
În acest sens trebuie văzut viitorul imediat, cele două luni care ne despart de 1 Decembrie. Situaţia este atât de încurcată încât nu poate fi desluşită nici de cei care au impresia că se află la “butoane”. Dacă mai există “butoane” nu se ştie cine are acces la ele. Puterea, în sensul în care o exercita un Traian Băsescu, un Adrian Năstase, nu mai există. Mai simplu, nu există în acest moment un mare om politic. Nu există nici măcar un politician peste medie, ceva în genul imberbului Victor Ponta. Din această pricină situaţia este atât de imprevizibilă. Cu o scenă politică înţesată de personaje imprevizibile cum să nu fie o viaţă politică imprevizibilă?
Haosul domneşte şi în rândul opoziţiei. Ludovic Orban foarte probabil privindu-se în oglindă mai degrabă se vede un Liviu Dragnea decât un urmaş al Brătienilor. Motivează că nu-şi anunţă programul PNL pentru a nu fi furate, şi chiar puse în practică, de PSD. Partidul care a oferit surpriza alegerilor din 2016 nu are un lider propriu-zis. Cine vorbeşte despre liderul USR? Dacian Cioloş s-ar putea să fie un surogat, un produs de laborator, mai mult sau mai puţin reuşit. Nici el, la fel ca Ludovic Orban, nu are un program de guvernare la vedere.
Ne place sau nu, PSD este singurul partid care are un program de guvernare. Şi nu orice program, ci unul stufos, umflat, populist, păgubos. Mai mult rău decât bun, are, totuşi, un program. Dacă minunea se va întâmpla şi actualul guvern va cădea în următoarele două luni, luându-l la vale şi pe Liviu Dragnea, nu ne putem imagina ce va urma. Pentru simplul fapt că nu există o alternativă la dezastruoasa guvernare a PSD.
