Asculta acest articolRefuzul ostentativ al oamenilor numărul doi şi trei din stat de a mai merge la festivităţile oficiale de la reşedinţa prezidenţială se înscrie în vechiul curent politic al pasivismului sau este doar un simplu moft? Liviu Dragnea a anunţat că nu mai păşeşte la Cotroceni până după alegerile din 2019. Călin Popescu Tăriceanu i-a urmat îndemnul şi a intrat şi el în greva anti-prezidenţială. Deloc spontan, protestul vine în continuarea unor declaraţii şi gesturi pe care le-a făcut preşedintele Klaus Iohannis.
Totul a început cu neinvitarea celor doi la festivităţile de Ziua Naţională din 2016. Au urmat gesturi copilăreşti, de la datul mâinii uitându-te în altă parte, întorsul ostentativ al spatelui, până la declaraţii vădit jignitoare, miştocării, ironii spuse în diverse ocazii.
Poziţiile ireconciliabile depăşesc cadrul instituţional. Consecinţele par să nu-i privească pe niciunul dintre ei. Nu le pasă. Oricum ţara merge înainte, ca o maşină la vale fără şofer.
Mai grav este că nimeni nu-i poate trage la rost. Separaţia puterilor în stat a devenit un zid mai gros decât cortina de fier. Dar până la urmă a căzut şi zidul Berlinului. La noi lucrurile sunt ceva mai simple, trebuie să cadă doar nişte persoane. Dacă nu-şi fac datoria cum scrie la Constituţie, marii demnitari ai ţării devin simple persoane. Cu un termen la modă, devin persoane fizice.
Pasivismul, ca politică adoptată într-un anumit moment al istoriei, s-a dovedit o acţiune perdantă. Din păcate, în tot mai multe instituţii se fac simţite fenomene de acest gen. În multe locuri nu se face nimic pentru a nu greşi. Funcţionarii, urmând exemplul de la vârf, dacă tot primesc salariul fără să aibă normă de lucru, preferă să nu mai facă nimic.
Şi uite-aşa trece timpul în România. Economia doarme, guvernul nu mai învârte banii acumulaţi la buget pentru a-i spori prin investiţii.
Efectele nu întârzie să se vadă. Brusc s-a anunţat că nu se mai majorează pensiile. Promisiunea a fost deplasată la orizontul anului 2019. Anul în care Liviu Dragnea a promis că va merge la Cotroceni. Va fi un an electoral. Atunci va fi reales preşedintele Iohannis sau vine un alt preşedinte.
Până atunci avem de trecut ceva care se numeşte Centenar. Cu primii trei oameni în stat supăraţi, fără pensii majorate, cu funcţionari care tremură de teama Curţii de Conturi şi a DNA, entuziasmul pentru marcarea celor 100 de ani de istorie este pe măsură. Foarte probabil se va adopta tacit pasivismul la nivelul întregii ţări. Sau va sărbători fiecare separat.
Poate că unirea va consta în organizarea în comun a protestelor. Sindicatele protestează în faţa guvernului. Măsurile luate de guvern îşi dovedesc nesustenabilitatea. PSD a cam păcălit lumea. A jucat ca la păcănele. Întâi a jucat şi a câştigat, dar acum trebuie să plătească.
Nu este un moment bun pentru Dragnea să pornească un război pe faţă cu preşedintele. Este pe cale să se instituie un regim sever de taxe şi impozite care să scoată PSD-ul din impas, dar care omoară şi cetăţeanul, şi mediul de afaceri.
Transpunerea în practică a ambiţiilor electorale ale PSD necesită bani mulţi scoşi din economie.
Transferarea unor sume de la investiţii la salarii s-a produs cu ocazia rectificării bugetare. Consecinţele sunt deja dezastruoase. Dacă s-a renunţat la majorarea pensiilor, ştiind fiind faptul că acolo se află baza electorală a PSD, asta arată cât de gravă este situaţia financiară.
În aceste condiţii, orice ceartă, mai cu seamă refuzul de a mai dialoga cu preşedintele, este o modalitate de sustragere a atenţiei de la problemele reale. Dar cât poate ţine asta? Guvernul şi-ar dori acum, mai mult decât orice, pasivitate din partea cetăţenilor. O va obţine?
