Înălţarea Sfintei Cruci

Asculta acest articol

Duminică, 14 septembrie prăznuim prin post şi rugăciune sărbătoarea Înălţării Sfintei Cruci. Este cea mai veche sărbătoare închinată cinstirii Crucii. Sărbătoare este însemnată în calendar cu roşu şi cu post. Atît în calendarul bizantin cât şi în cel latin această sărbătoare se ţine la data de 14 septembrie şi întotdeauna cu post. Despre ceea ce reprezintă pentru noi creştinii Sfânta Cruce ne vorbeşte preot dr. Cristian Boloş, de la Catedrala ortodoxă “Adormirea Maicii Domnului” din Satu Mare.

“Putem privi Sfânta Cruce din mai multe unghiuri: ca obiect de cult, ca lemn pe care a fost răstignit Domnul Iisus Hristos, ca semn distinctiv al creştinilor, ca armă de biruinţă împotriva diavolului, ca semn al Fiului lui Dumnezeu, care se va arăta pe cer la a doua Sa venire întru slavă (Matei XXIVş 30) şi, în cele din urmă, ca încercare la care este expus omul în cursul vieţii sale pământeşti.

Astfel, putem defini crucea ca fiind un obiect din lemn, piatră sau metal, care înfăţişează răstignirea lui Iisus Hristos. În antichitate, crucea era considerată un instrument de tortură. La moartea pe cruce erau condamnaţi cei mai periculoşi criminali, cei mai mari răufăcători, cei care reprezentau o ameninţare pentru societate. Supliciile celui răstignit erau groazniceş ele puteau dura două sau trei zile, până când cel condamnat murea sfâşiat de chinuri. Strigătele scoase de acesta erau înfiorătoare. Uneori, pentru scurtarea suferinţei, i se sfărâmau fluierele picioarelor. Prin răstignirea lui Iisus pe ea, din simbol al ruşinii şi al ocării, crucea a devenit semn de biruinţă. Dacă omul a căzut în păcat prin pom (în Grădina Edenului), el se mântuieşte tot prin pom, adică prin lemnul crucii, scria Sfântul Ioan Gură de Aur.

Totodată, Crucea Domnului reprezintă o carte întotdeauna deschisă şi actuală, prin intermediul căreia Hristos ne învaţă ce înseamnă iubirea, smerenia, iertarea şi răbdarea, trepte pe care trebuie să urcăm spre a ajunge în Împărăţia lui Dumnezeu. Crucea poate fi comparată foarte bine cu o scară. Iisus a înviat şi S-a înălţat la cer după ce, în prealabil, S-a urcat pe cruce. În consecinţă, creştinul, dornic să ajungă în Rai, e dator să parcurgă drumul mântuitor al Crucii. De fapt, fiecare creştin este un permanent purtător de cruce, fie că aceasta e mai grea, fie că e mai uşoară. A-ţi purta crucea cu demnitate, credinţă şi răbdare înseamnă a-L imita, după putere, pe Hristos, înseamnă a parcurge împreună cu El traseul de la suferinţă la biruinţă, de la moarte la înviere. Iisus Hristos, remarca părintele Dumitru Stăniloae, Se face contemporan nouă, oferindu-ne ajutorul Său necondiţionat.

Crucea este armă împotriva diavolului, deoarece prin jertfa Domnului a fost biruită puterea celui rău, a păcatului şi a morţii: “Doamne, armă asupra diavolului, Crucea Ta o ai dat nouă, mărturiseşte troparul de la Taina Sfântă a Masluluiş că se îngrozeşte şi se cutremură, nesuferind a căuta spre puterea eiş căci morţii i-ai sculat şi moartea ai surpat, pentru aceasta ne închinăm îngropării Tale şi învierii”. Prin Cruce şi Înviere, Iisus ne-a adus mântuirea. În cimitire, Crucea veghează somnul celor adormiţi până la a doua venire a Domnului. Prezenţa Crucii la mormânt este un semn că cel plecat pe calea veşniciei a adormit întru credinţa şi nădejdea învierii spre fericirea veşnică.

De asemenea, semnul Sfintei Cruci constituie cea mai scurtă mărturisire de credinţă a creştinilor. În clipa în care ne însemnăm cu Sfânta Cruce, ne mărturisim credinţa în Sfânta Treime, adică în Tatăl, în Fiul şi în Duhul Sfânt, un singur Dumnezeu în trei Persoane. În primele secole ale creştinismului, îndeosebi în perioada persecuţiilor, creştinii se recunoşteau între ei desenând pe jos o cruce sau un peşte. Însă, persecuţiile s-au încheiat; nu mai suntem condamnaţi la moarte dacă ne însemnăm în public cu Sfânta Cruce. Ca atare, nu se cuvine să fim cuprinşi de ruşine în clipa în care trecem prin faţa unei biserici sau a unei troiţe şi ne facem semnul Sfintei Cruci. Dimpotrivă, refuzând să ne facem semnul Crucii, Îl tăgăduim pe Hristos, Care S-a jertfit pentru noi, dovedindu-ne, în acelaşi timp, şovăielnici în credinţa noastră în Sfânta Treime.

Hristos este nedespărţit de Cruce. Tocmai de aceea s-a dezvoltat o veritabilă “teologie a Crucii”. Nu putem vorbi despre Cruce fără a face referire la persoana Mântuitorului, întrucât opera Sa mesianică şi iubirea Sa supremă sunt încununate în momentul răstignirii şi apoi al învierii, când El restabileşte pacea între om şi Dumnezeu. Evidenţiind importanţa Crucii în viaţa duhovnicească a creştinilor şi imposibilitatea accederii în Rai fără a parcurge drumul Crucii, Sfântul Apostol Pavel remarca: “Căci cuvântul Crucii, pentru cei ce pier, este nebunie; iar pentru noi, cei ce ne mântuim, este puterea lui Dumnezeu” (I Corinteni I; 18). În concluzie, noi, creştinii, ne închinăm Sfintei Cruci, o cinstim şi o sărutăm cu pioşenie, ştiind că ne închinăm înaintea Domnului Iisus Hristos, a Mântuitorului sufletelor noastre.