Asculta acest articol Pe zi ce trece se profilează în actualitatea politică românească două tendințe. Una reprezentată de președintele Iohannis, alta de premierul Ponta.
Dorindu-se un președinte al consensului, Klaus Iohannis salută ori de câte ori are ocazia, unanimitatea în luarea deciziilor. Un prim exemplu a fost stabilirea unui procent de 2% pentru armată, decizie cu care au fost de acord toate partidele. Un exemplu mai recent este votul pe Codul Fiscal. Atât în Senat cât și în Camera Deputaților s-au înregistrat un număr record de voturi pentru. Opoziția a votat alături de putere. Președintele vede în acest lucru un pas important spre o conlucrare comună a tuturor partidelor pentru binele țării.
În ziua în care președintele lăuda consensul din Parlament, premierul Ponta declara că nu există opoziție în România. Minimalizând forța opoziției, practic nerecunoscând existența unui partid nou format din fuziunea PNL cu PDL, Victor Ponta trăiește cu convingerea că ULS trăiește. A și declarat că el este un premier USL din moment ce realizează pas cu pas programul acelei alianțe.
Poziția lui Victor Ponta este una destul de izolată. Liviu Dragnea duce PSD în altă direcție. Noul lider, fără să aibă o funcție executivă, este adeptul colaborării cu opoziția și cu președintele. În timp ce Victor Ponta îl apotrofează pe Klaus Iohannis, declarând că nu avea dreptul să-i ceară demisia, Liviu Dragnea ignoră acel episod din programul sau, să zicem, strategia prezidențială. Preferă să facă propuneri de îmbunătățire a raporturilor de colaborare instituțională între președinție și guvern, între PSD și PNL. Este și răsplătit pentru atitudinea lui cu laude din partea liderilor opoziției.
Noua tendință imprimată de Liviu Dragnea se va transforma în direcție generală urmată de întregul partid? Sau PSD va prefera să iasă la bătaie, urmând exemplul lui Victor Ponta? |inând seama de faptul că se apropie alegerile, o poziție defensivă nu știu cât este de benefică. Mai devreme sau mai târziu, Liviu Dragnea se va confrunta cu această dilemă. PSD a mai traversat o astfel de perioadă. După alegerile din 2008 a stat în aceeași barcă cu PDL, pentru a fi aruncat în valurile înspumate cu două luni înainte de alegrile prezidențiale din 2009. Atunci, datorită consensului cu PDL, a avut de pierdut. Nu știm ce îi va aduce acum consensul.
Separați Liviu Gragnea și Victor Ponta au câte un aliat. Gabriel Oprea, liderul UNPR, este adeptul consensului, în vreme ce președintele ALDE, Călin Popescu Tăriceanu împărtășește strategia bătăioasă a premierului. Balanța înclină spre Dragnea, din moment cel el conduce partidul, iar aliatul său, conduce un partid, UNPR, cu o mai mare pondere în parlament decât ALDE.
Cine are de câștigat din această nouă configurație politico-strategică? În primul rând Klaus Iohannis. Dorința lui este să fie acceptat ca președinte al tuturor românilor. Deci și al tuturor partidelor. Cu cât există mai multe proiecte adoptate prin consens cu atât este mai aproape de atingerea scopului său.
Dintr-o politică a consensului are de câștigat opoziția. Votând alături de PSD, UNPR și ALDE, opoziția devine părtașă la guvernare, mai precis la lucrurile bune făcute de guvern. PNL își păstrează statutul de partid de opoziție, dar este perceput și ca o forță care determină majoritatea parlamentară să voteze într-un anume fel, dorit de el.
Pe termen scurt, strategia lui Dragnea este benefică. Pe termen lung dreptatea este de partea lui Ponta. Din simplul motiv că în ceasul al doisprezecelea, sau cum spune, când îi va fi lumea mai dragă, PSD se va trezi cu un PNL care îi va sări la gât.
