În 1784, Horea avea în program unirea Transilvaniei cu Țara Românească

Asculta acest articol

În 1784, Europa a fost martoră la ultima mare ridicare a iobagilor, sau mai precis a ţăranilor aserviţi, la luptă. Cunoscută în istoriografia românească drept răscoala lui Horea, Cloşca şi Crişan, aceasta a cutremurat Transilvania şi i-a făcut pe imperiali să schimbe statutul iobagilor în această regiune. Dar în mijlocul evenimentelor au apărut și idei politice îndrăznețe, consemnate de presa vremii. Horea a fost numit de unii observatori “Regele Daciei”, iar în ziarele vremii se consemnează că planurile lui mergeau mult mai departe de revendicări sociale. Cel puțin două surse spun că Horea visa la unirea românilor.

În secolul al XVIII-lea, Transilvania era supusă Imperiului Habsburgic şi era provincie imperială. Păturile sociale erau cele caracteristice evului mediu. Stăpâni peste pământuri, păduri, ape şi alte bunuri erau în general nobilii, majoritatea de origine maghiară, dar şi de alte naţionalităţi după consolidarea stăpânirii habsburgice. Majoritatea populaţiei era formată din ţărani iobagi, fără drepturi, mulţi fără pământ şi exploataţi. Iobagii erau deopotrivă români, cei mai numeroşi, dar şi unguri.

Istoricul militar Mircea Dogaru arăta că răscoala nu a izbucnit brusc, ci a fost mai mult un butoi plin cu pulbere, care s-a aprins treptat, odată cu înmulţirea taxelor, impozitelor şi obligaţiilor. Nu mai puţin de 232 de grofi (n.r. nobili mari) obijduiau ţăranii de pe domenii cu diferite obligaţii, umilindu-i treptat, fără drept de judecată şi fără măcar să se poată căsători fără voia nobilului. O lumea care trăia în mizerie, sărăcie şi obscurantism la voia nobilimii. Stăpânirea nobilimii maghiare cu obligaţiile impuse ţăranilor a fost dublată de cea austriacă.

Imperialii implicaţi în războaiele ruso-austro-turce aveau nevoie în permanenţă de soldaţi. S-a răspândit vestea că împăratul Iosif al II-lea a dat ordin să se facă noi înrolări în regimentele grănicereşti. Iobagii ştiau că grănicerii înrolaţi în aceste unităţi scăpaseră de servituţile fată de nobili şi de fisc. Mii de iobagi au luat cu asalt centrele de recrutare, dorind să intre în armata austriacă. Era şansa lor la o viaţă mai bună. Au fost consemnaţi ţărani din 81 de comune, care au venit să se înroleze. Speriaţi de faptul că iobagii nu-şi mai îndeplineau obligaţiile şi pe deasupra aşteptau şi arme, pe care le-ar fi putut folosi inclusiv împotriva grofilor care-i exploataseră, nobilii transilvăneni au anulat recrutările, cu acordul tacit al Vienei.

După vestea anulării conscripţiei, scânteia a fost aprinsă. Cei care au declanşat pârjolul au fost Horea, Cloşca şi Crişan, ţărani moţi, dar cunoscători ai realităţilor austriece, mai ales din postura de “cătană imperială”. Horea în special, vizitase de mai multe ori Viena, şi ca militar, dar şi ca trimis al ţăranilor cu jalbe la împărat pentru îmbunătăţirea stării lor. În numele lui, Crişan cheamă ţăranii la luptă.

Târgul de la Brad și primele lupte

Cu prilejul târgului ţinut la Brad, la 28 octombrie 1784, Gheorghe Crişan, din porunca lui Horea, cheamă din fiecare sat 4-5 bărbaţi pentru ziua de 31 octombrie la Mesteacăn, la câţiva kilometri de Brad. Se adună vreo 500-600 de ţărani din Zarand, Hunedoara şi munţii Abrudului. Crişan le aduce la cunoştinţă că Horea s-a întors de la Viena cu un ordin din partea împăratului ca ţăranii să primească arme şi să nu mai facă servicii nobilimii. În frunte cu Crişan, ţăranii adunaţi pornesc spre Alba Iulia pentru a se înscrie voluntari. Înnoptează în satul Curechiu.Aici autorităţile comitatului Zarand încearcă să-l prindă pe Crişan şi să împrăştie ţăranii. Doi subprefecţi şi garda militară au fost capturaţi şi dezarmaţi.

Începută în comitatul Zarandului şi al Hunedoarei, răscoala s-a împrăştiat rapid. De multe ori, răscoala lui Horea, Cloşca şi Crişan a părut una etnică, îndreptată împotriva stăpânitorilor maghiari.

Specialiştii, dar şi documentele arată că de fapt era o revoltă împotriva nobilimii, oricare ar fi fost aceea. „Răscoala a fost în fondul ei socială, fundamentată pe o viziune simplă, radicală, fără echivoc, revoluţionară. S-a dorit restructurarea din temelii a raporturilor feudale. Răscoala a ţintit la ridicarea întregii iobăgimi, dar a fost făcută mai ales de românii iobagi majoritari. De aici şi implicaţiile ei adânci naţionale, aspect exacerbat de nobilimea maghiară care i-a negat caracterul social proclamând răscoala ca fiind exclusiv naţională”, scria Mircea Dogaru.

Un noiembrie sângeros

Țăranii au atacat, în ziua de 3 noiembrie 1784, curtea nobiliară Kristyory din Crișcior. Apoi o parte din ei au urcat în amonte, spre Abrud, prin Mihăileni, iar o altă grupă a coborât în aval, cucerind Bradul, Baia de Criș, Ribița, Hălmagiu, Hălmăgel, Ociu Aciuta și Pleșcuța, necruțând nici populația civilă. Mișcarea începută în comitatul Zarandului se întinde și în comitatul Hunedoarei.

În ziua de 4 noiembrie 1784, cete de țărani ard castelul baronului Anton Iosika din Brănișca pe valea Mureșului, iar în cele 2 zile următoare țăranii distrug și ard toate curțile nobililor din comunele Sulighet, Bretea, Ilia, Sârbi, GuraSada, Tătărești, Leșnic, Dobra, Roșcani, Geoagiu de Jos etc. Țăranii veniți din Zarand îi pun în mișcare și pe iobagii de pe Valea Streiului și din Țara Hațegului, unde de asemenea mulțimea țăranilor răsculați devastează și dă foc edificiilor nobililor din aproape toate comunele până la granița cu Țara Românească.

La 5 noiembrie răscoala ajunge la marginea orașului Deva, dar eșuează în încercarea de a cuceri orașul. La 11 noiembrie, Horea adresează nobilimii refugiate în oraș un ultimatum, care rezuma ideile politice și sociale ale răscoalei (deși istoricii au arătat că documentul nu a putut să fie redactat de liderii răscoalei, care nici nu erau în zona respectivă și nici nu știau să scrie: mai mult, documentul este identic cu un act redactat la curtea imperială de la Viena, o propunere a consilierului Borie, trimisă Mariei Tereza:

“Nobilul comitat, împreună cu toți stăpânii de moșii și cu toată seminția lor, să jure pe cruce; nobili să nu mai fie, ci fiecare dacă va putea găsi o slujbă să trăiască din aceea. Nobilii stăpâni pe moșii să părăsească odată pentru totdeauna moșiile nemeșești. Și ei să plătească dare ca poporul de rând. Dacă comitele și nobilii stăpâni de moșii se vor învoi la aceasta, țăranii le făgăduiesc pace, iar în semnul păcii să ridice pe cetate, pe la marginile orașului, pe prăjini cât mai înalte, steaguri albe”

Programul cerea și eliberarea țăranilor arestați, preconiza eliberarea națională și organizarea, după planurile lui Horea, a unei “republici populare”. Răscoala s-a întins, ajungând și în părțile Aradului, Maramureșului și Sibiului, la ea participând și țărani sași și maghiari. Pentru a câștiga timp, autoritățile militare și civile au semnat armistiții cu răsculații la Tibru, Valea Bradului și Sălciua. La Brad (27 noiembrie 1784), Lupșa și Râmeț (29 noiembrie) au avut loc lupte grele între răsculați și trupele imperiale, succesul favorizându-i pe țărani. Dar, la 7 decembrie, țăranii au fost învinși la Mihăileni, iar peste o săptămână Horea a cerut oamenilor să se retragă la casele lor pe timp de iarnă.

Planuri unioniste și dinastice

”Horea începea să se considere un personaj din ce în ce mai important. Având anumite cunoștințe istorice și știind că odinioară Transilvania a fost o provincie a Imperiului Roman, iar românii sunt rămășițele poporului roman, el a început să viseze la unirea tuturor românilor într-un stat separat, independent, a cărui Casă domnitoare avea să fie întemeiată de el.”, scria Mihály Horváth în ”Istoria maghiarilor” din 1846.

Ziarul ”Politisches Journal” din Hamburg scria chiar în timpul evenimentelor, în 1784: „Răsculații din Transilvania sunt români (Wallachen), urmași ai coloniilor romane din Dacia, care, în majoritate, sunt de religie ortodoxă și formează majoritatea locuitorilor, întrecând cu mult pe ceilalți locuitori ai Principatului (…)

Alte scrisori din Sibiu mai adaugă că Horea a dat o circulară prin care oferă tuturor nobililor unguri pace și liniște, însă cu condițiile:

1. să se lepede de nobilimea lor și să-și împartă moșiile lor cu românii:
2. ca până la încoronarea unui rege legitim să-l considere pe el căpitan general și să-i dea ascultare:
3. ca să părăsească învățăturile religiei catolice și să primească religia ortodoxă.

El (Horea) a ajuns la idei mai largi, precum se vede; ar fi spus chiar că are intenția să se unească cu tovarășii săi de credință, cu românii din Valahia și, împreună cu ei, să cucerească toată Transilvania și să reînvie vechiul Imperiu roman, din care își trag obârșia. În această situație se află această chestiune, care, în tot cazul, este  foarte importantă în istoria contemporană și a costat, în orice caz, mai mult sânge ca, probabil, conflictul cu Olanda.”

Aceeași publicație scrie despre Horea: ”Adevăratul conducător al răsculaților este însă românul Horia, al cărui nume este de fapt Horea. Acest om pare născut pentru a domni, și în timpul în care și-a jucat rolul a dovedit cu adevărat că era la înălțime”. Pe numele său adevărat Urs Nicola și la o etate de 54 de ani pe timpul revoluției, el se trăgea din familia Niculeștilor din Albac. Știa să citească și să scrie cu caractere latine. Însă pentru a păstra caracterul secret al corespondenței și a-i descoperi pe spioni a impus folosirea alfabetului chirilic. Intențiile sale declarate de a reface vechea Dacie îi aduc titlul de ”Rex Daciae”.

Ciclul represaliilor

Răsculaţii şi-au vărsat toată furia adunată în anii şi generaţiile de iobăgie. Documentele vremii arată că aceştia au devastat conace nobiliare, au ucis cu mare cruzime pe toţi nobilii, preoţii de rit catolic sau pe cei care-i considerau inamici. De exemplu ţăranii i-au măcelărit cumplit pe nobilii din familia Kristyori, printre care şi un preot reformat. Sunt batjocorite şi omorâte inclusiv femeile.

La cruzime s-a răspuns cu o nespusă cruzime până la capăt. Înăbuşită cu ajutorul armatelor imperiale, dar şi cu ajutorul trădării (din păcate trădătorii fiind români), răscoala iobagilor a eşuat. Horea, Cloşca şi Crişan au fost prinşi şi ucişi într-un mod groaznic. ”Cloşca a primit cel puţin douăzeci de lovituri până să-şi verse sufletul. Pe Horea, până când frângeau cu roata pe Cloşca, îl ţineau legat doi ucenici ai călăului, să privească cu ce moarte cumplită trebuie să moară tovarăşul său ucigaş. Isprăvind cu Cloşca şi punându-l la o parte, îl culcară în patul său pe Horea şi legându-l, printre urlete au început să-i frângă cu roata picioarele, dar după a patra lovitură din porunca domnului Eckhard au început să-i lovească pieptul şi aşa după opt-nouă lovituri a murit”, preciza un nobil martor la supliciu. Contele Samuel Teleki descrie şi el execuţia din Dealul Furcilor, lângă Alba Iulia:  „Pe Horea şi Cloşca i-au frânt cu roata de vii luni şi apoi i-au tăiat în patru şi i-au trimis în toate părţile. Capul lui Cloşca l-au adus aici în piaţă, tocmai când treceam, îl ţineau înfipt într-o ţeapă aproape de carul meu. Şi eu m-am uitat bine la el, dar n-am văzut nicicând şi nici nu mi-am închipuit să pot vedea aşa ceva fără oroare. Dar mărturisesc, i-am privit tocmai cu sânge rece, ca când n-ar fi fost cap de om”, preciza acesta.

Sute de moţi au fost strămutaţi în Bucovina şi Banat, iar alte sute de răsculaţi omorâţi. Deşi înfrântă, răscoala a adus schimbări în viaţa iobagilor transilvăneni, indiferent de etnie. Împăratul austriac a desfiinţat legarea de glie şi servituţile personale, a dat drept ţăranilor la păşunat, dreptul de a se căsători fără acordul nobilului şi, cel mai important, dreptul la învăţătură. 

“The Times” despre răscoală

Răscoala s-a bucurat de un larg ecou în străinătate. Din Austria până în Portugalia, din Germania până în Italia s-au publicat broşuri, calendare, articole de presă, rapoarte diplomatice, gravuri privind liderii răscoalei. Unii oameni de cultură şi filosofi au apărat şi explicat acţiunea ţăranilor. Lui Horea i s-a atribuit, cu precădere de către presa europeană, gândul de a reface Dacia, fiind chiar numit “Rex Daciae”.

În arhiva celebrului cotidian lodonez The Times se găseşte un articol din 31 ianuarie 1785, care relata „la cald” despre răscoala lui Horea. Articolul a fost inserat în secţiunea „Ştiri”, pe prima coloană din a treia pagină (din totalul de patru câte avea la acea vreme ziarul) şi încerca să explice cauzele răscoalei, manifestând o clară simpatie faţă de români.  La vremea aceea, Times era un cotidian proaspăt apărut pe piaţă, primul număr apărând în 1 ianuarie 1785. Nici nu se numea încă The Times, numele sub care au apărut primele 940 de numere, până la 1 ianuarie 1788, fiind The Universal Daily Register.

Ziarul londonez se arăta sceptic că situaţia în Transilvania va reveni la normal în scurt timp, deşi, de fapt, răscoala încetase de peste o lună, Horea fiind capturat în 27 decembrie 1784. Dar, acum 231 de ani, unei ştiri din Apuseni îi luau multe săptămâni pentru a ajunge la Londra. Iată o traducere a textului, publicat sub titlul „O relatare despre insurgenţii din Transilvania”:

“Aceşti oameni sunt valahi (Wallachians), coborâtori la origine din coloniştii romani care au fost aşezaţi în Dacia. Cei mai mulţi ţin de Biserica Grecească, iar populaţia ţării pe care o locuiesc este crezută să fie de 670.000 de suflete. Sunt de constituţie puternică, înalţi şi bine făcuţi: deşi sunt supuşi celui mai împovărător jug al guvernării feudale, ei nu îşi dezmint originea romană. Reduşi la cel mai abject statut de sclavi, nu li se îngăduia să se bucure de niciun fel de drept de proprietate, fiind la mila stăpânilor lor, care nu puteau accepta că aceşti chinuiţi vasali ai lor ar putea gândi că ar avea nişte drepturi de revendicat.

Deposedaţi şi oprimaţi de sălbaticii lor stăpâni, ei erau obligaţi să îşi pună până şi soţiile la muncă în câmp, să cultive pământul, ca să poată fi capabili să satisfacă birurile absurde puse de stăpânii lor. Această stare de servitute nu mai putea fi tolerată, iar ei urmăreau cu consecvenţă un moment favorabil să se elibereze de ea. De ceva timp era uşor de observat că inimile clocotesc în piepturile acestor oameni; după ceva vreme au izbucnit şi au refuzat să îndeplinească îndatoririle feudale care le erau cerute; au transmis o listă cu plângerile lor Împăratului (austriac – n.r.): dar deşi doleanţele erau îndreptăţite, şi susţinute de cele mai clare principii ale dreptului natural, acestea au fost nesocotite: nu era în interesul unor persoane puternice ca Împăratul să vadă aceste plângeri în adevărata lor lumină: ei au reuşit să se impună în faţa domnului lor şi nicio reparaţie nu a fost acordată acestei naţiuni oprimate.

Au văzut că nu au nimic la ce să se aştepte de la conducătorii lor: au simţit că trebuie să îşi ia soarta în mâini: au aşteptat aşadar doar un moment propice pentru a scutura jugul împovărător al sclaviei. Această oportunitate le-a fost oferită în scurt timp. Perspectivele unui război cu Olanda a făcut necesară recrutarea de armate imperiale: ofiţeri cu ordine de recrutare au fost trimişi în Transilvania ca şi în alte provincii. Valahii s-au mobilizat în număr mare şi s-au înrolat: le-au fost puse bineînţeles la dispoziţie arme şi echipament militar din arsenalele imperiale. Procurându-şi astfel armele prin propria lor isteţime, au intrat imediat în război cu opresorii lor. Au ales un desperado îndrăzneţ să le fie căpetenie: se numeşte Hora sau Horiah, care a fost de mai multe ori condamnat la moarte pentru crime cumplite. Acestea sunt cauzele adevărate ale insurecţiei, care va fi de aceea mai greu de stins în timp scurt, deoarece insurgenţii se tem să se încreadă în promisiunile care li se fac, cu condiţia de a preda armele şi a se întoarce la îndatoririle lor”.