“Imn” de Schwajda Gyorgy, povestea unei iubiri prăbuşite

Asculta acest articol

În programul stagiunii aniversare a celor 60 de ani, Trupa Harag György a inclus piesa “Imn” a lui Schwajda György, publicată în 1981. Spectacolul regizat de Csiki Zsolt a fost premiera absolută a piesei în Ardeal, dar textul a fost jucat de două ori în România. Versiunea sătmăreană a avut prima reprezentaţie în weekendul sărbătorii aniversare propriu-zise, iar noi l-am vizionat joi, la a treia programare.

Dacă în versiunea de la Teatrul Metropolis din Bucureşti de acum 5 ani jucau doi actori mai în vârstă şi consacraţi – Luminiţa Gheorghiu şi Mihai Constantin – într-o regie feminină plină de metafore şi intervenţii în text (Alice Barb), spectacolul lui Csiki este unul aspru, fidel textului şi plin de forţă, jucat cu devotament şi expresivitate.

Lungul drum al dragostei spre moarte

Decorul amenajat de Szabo Anna, amenajat din cutii de carton încadrate de nişte “pereţi” de nylon şi cu o masă ce abia se ţine în picioare, este un cadru sugestiv pentru lenta şi dureroasa decădere a unei familii învinse de greutatea vieţii. Jozsi, bărbatul, a dat în patima băuturii şi când îl apucă îşi trezeşte familia, de regulă la miezul nopţii, să dea onorul statului intonând imnul naţional. Aranka, soţia, suferă, dar tolerează la început această mică nebunie, până când se bagă pe fir mai întâi vecinii, apoi, treptat, autorităţile cu măsurile lor coercitive, şi se confirmă o dată în plus că drumul spre iad e pavat cu bune intenţii. În cele şapte tablouri atât decorul, cât şi familia celor doi se cufundă treptat şi sigur în haos şi durere din ce în ce mai profundă, pe măsură ce loviturile sorţii curg nemilos. Tensiunea dramatică creşte, paroxistic, până la finalul suicidar, iar singura constantă e cafeaua pe care cei doi o folosesc ca un fel de drog, de elixir care să-i mai ţină “un an, o zi, un ceas” în viaţă, deştepţi, în poziţie de luptă.

E foarte interesant jocul pe care Csiki Zsolt îl propune între cele două imnuri ale popoarelor ce convieţuiesc aici. Desigur, e o piesă maghiară şi e vorba de imnul Ungariei, dar la începutul fiecărui tablou sună un ceas deşteptător, ceea ce nouă, românilor, ne aminteşte îndemnul imnului României. Cei doi eroi nu reuşesc însă, oricât ar dori, să iasă din tornada care îi duce spre moarte. Rugăciunea din prima strofă a imnului maghiar sună, la final, ca o invocare a Cerului pentru iertarea unor suflete care au luptat şi s-au iubit, cum s-au priceput şi ei, cam şontâc, cam căznit, într-o lume profund viciată.

Cei doi actori reuşesc compoziţii excelente, de factură diferită. Gaal Gyula este foarte masculin şi pune o forţă imensă în replici, iar chemarea soţiei, “Aranka”, sună în gura lui ca o mantră mântuitoare. În scena finală, când o sugrumă ca s-o scape de suferinţă, personajul capătă în pielea actorului o nobleţe pe care nu i-o bănuiam sub masca unui om ratat.

Gal Agnes face un joc minunat într-o partitură scrisă în crescendo, de la primii fiori ai frustrării şi epuizării la un lamento final de o durere ce aminteşte marile figuri ale tragediei antice – Casandra sau Medeea. Actriţa face din drama Arankăi o Cale a Crucii, terminată într-o acceptare copilăroasă a marii treceri, după ce toate lacrimile au fost plânse şi toate durerile îndurate. E un spectacol copleşitor, ca un recviem în doi, care ar merita mult mai multă atenţie din partea publicului.

Csiki Zsolt despre piesă

Regizorul Csiki Zsolt a declarat despre “Imn”: “Am căutat acele profunzimi ale existenţei în care viaţa unei familii se limitează la cele cincisprezece minute petrecute în faţa televizorului, seara, înainte de culcare. M-a preocupat dacă a mai rămas oare un sâmbure de umanitate, aş putea spune chiar intimitate. Am vrut să descopăr cum se manifestă dragostea într-un asemenea anturaj. Se creează aici o situaţie interesantă, căci, femeia ajunge să ceară bărbatului să o omoare. Pentru ea totul a luat sfârşit, viaţa ei, demult, nu mai există, iar în acest moment rămâne viu doar acel devotament iniţial ce supravieţuieşte. Printr-un hazard al vieţii, cei doi se regăsesc şi încep să fie iarăşi atenţi unul cu altul.”