Image 1
Image 2
Iertarea şi Iubirea
Iertarea şi Iubirea
Share on facebook
Share on whatsapp
Share on email
Share on twitter
Asculta acest articol

 

Iertarea şi Iubirea
Iertarea şi Iubirea

Preot dr. Cristian Boloş

Iertarea este o virtute deosebită, care înnobilizează sufletul omului ţi care asigură toleranţa în familie ţi în societate. Domnul Iisus Hristos condiţionează iertarea venită din partea lui Dumnezeu de iertarea pe care noi o acordăm semenilor. Iertarea este o trăsătură definitorie a creştinului credincios, care nu poate concepe să se apropie de Dumnezeu dacă, anterior, nu a stabilit un raport de frăţietate cu aproapele, indiferent de naţionalitate, apartenenţă religioasă, cultură, stare socială etc. Dumnezeu nu poate primi o ofrandă din partea unui om care îşi dispreţuieşte sau îşi urăşte semenul. Dacă El ne iartă pentru fiecare greşeală pe care o facem – în fiecare clipă – ni se pare exagerată pretenţia Lui ca şi noi, la rândul nostru, să ne manifestăm iertarea faţă de cei care ne greşesc, uneori fără intenţie? Societatea nu poate să progreseze în bine dacă nu este fundamentată pe iertare, pe toleranţă. Fiecare persoană îşi are rolul şi locul în angrenajul universal, fapt care îi creează o individualitate unică.

Iertarea este o expresie a iubirii, poartă amprenta ei. În ziua de azi se vorbeşte, pe de o parte despre o iertare totală sau completă, adică “din toată inima”, iar pe de altă parte despre o iertare formală. Nu este acelaşi lucru să spui< “te iert, pentru că te iubesc” sau “te iert, dar nu te uit”. În primul caz, iertarea dobândeşte o conotaţie iubitoare, se umple de consistenţă, întrucât cuvintele rostite sunt urmate de o intenţie reală ce vizează lăsarea la o parte (trecerea în uitare) a tuturor nedreptăţilor pe care le-ai suferit, la care se adaugă fapta, ca transpunere a cuvântului în realitate. Astfel, ia naştere cuvântul făptuitor, creator de noi perspective în ansamblul relaţiilor om-om şi om-Dumnezeu. În cel de-al doilea caz, iertarea are un caracter ambiguu, nedeplin, nedesăvârşit, deoarece denotă faptul că nu ai fost capabil să abandonezi amintirea răului pe care l-ai îndurat. Având mereu vie în suflet amintirea acestui rău, simulând iertarea, e posibil ca la un moment dat să răbufnească şi să se concretizeze într-o pornire violentă spre răzbunare, ceea ce exclude automat iubirea. Nu poţi iubi dacă nutreşti în suflet apropierea unei clipe propice răzbunării.

Iubirea nu poate fi asociată cu falsitatea, fiindcă în acest caz nu mai e iubire. Iubirea este atât de pură, încât se debarasează de orice gând pătimaş, de orice viciu, nu poate fi umbrită de nicio pornire care l-ar vătăma/leza pe cel pe care îl iubeşti. Este atât de pură pentru că izvorăşte din Dumnezeu, El Însuţi fiind Iubirea prin excelenţă (I Ioan IVş 8), Care Se sălăşluieşte doar în sufletul care iubeşte sincer, dezinteresat, ceea ce ne conduce la gândul că El este şi uman, cu toate că e Dumnezeu, pentru că Se pogoară şi locuieşte în noi înşine, dându-ne puterea de a progresa, de a depăşi orice obstacol care ar putea zădărnici unirea harică cu El. Prin urmare, iertarea sinceră şi iubitoare presupune şi uitarea răului care ţi s-a pricinuit. Aşa înţelege credinciosul că poate şi trebuie să ierte< din toată inima, din tot sufletul, cu toată puterea, cu toată convingerea, cu întreaga fiinţă. Iartă şi sufletul, iartă şi inima, iartă şi raţiunea, iartă şi trupul, deoarece toate alcătuiesc un cor, care răsună în mod armonios, intonând o unică simfonie< simfonia dumnezeiască a iertării depline şi a iubirii desăvârşite.

Ura este izvorâtă, de cele mai multe ori, din invidie şi se manifestă ca un continuu chin lăuntric. Fiecare persoană – care are nădejde în puterea şi în ocrotirea lui Dumnezeu şi care are încredere în sine – trebuie să se ierte şi să se accepte mai întâi pe sine şi apoi să îi ierte pe cei din jur (care formează societatea), să-i tolereze, acceptându-le prezenţa şi valoarea. Ura şi invidia pot fi şi trebuie să fie îndepărtate din suflet, atât prin dialog deschis cu celălalt (cu aproapele), cât şi prin comunicare intimă/directă cu Celălalt (cu Dumnezeu). În orice activitate sunt două persoane care lucrează< eu şi Dumnezeu. Eu dau voinţă, iar Dumnezeu îmi oferă putere. Nici eu nu pot reuşi de unul singur, nici Dumnezeu nu poate intra cu forţa în viaţa mea. E nevoie, aşadar, de conlucrare.

În vederea vindecării nu este suficientă identificarea durerii şi curăţarea plăgii, ci se impune administrarea medicamentului potrivit. Cu alte cuvinte, nu ajunge doar smulgerea păcatului/răului, ci trebuie ca acesta să fie înlocuit cu practicarea virtuţii/binelui. În consecinţă, ura, invidia şi exploatarea omului de către om vor fi substituite prin iertare şi iubire. Iertarea are un rol terapeutic, fiindcă aduce pace în sufletul celui care ştie şi poate s-o acorde, iar liniştea sufletului contribuie la realizarea echilibrului persoanei (în integritatea ei) şi a societăţii.

Fii primul care comentează

Lasă un răspuns

Connect with