Asculta acest articolExistă o serie de similitudini între ALDE de acum și PNL ca aliat al PSD. Tăriceanu, ca și Crin Antonescu, joacă destul de bine cartea ieșirii de la guvernare. Diferența constă în ponderea celor două partide.
PNL-ul condus de Antonescu era un partid mijlociu, gravitând în jurul a 20%, în timp ce partidul lui Tăriceanu se împiedică de pârleazul electoral.
Ca diferență majoră trebuie remarcată ambiția nemăsurată a lui Tăriceanu de a candida la președinție și lentoarea cu care Antonescu se arunca în lupta pentru desemnarea lui ca prezidențiabil comun PNL-PSD, deci candidat USL.
Crin Antonescu a jucat prost și a pierdut tot. Tăriceanu încearcă să joace bine, are o țintă clară, dar tot efortul lui nu pare să-l ducă spre succesul sperat. Ca lider al unui partid mic nu poți emite pretenția de a deveni un candidat susținut de un partid mare.
Era Călin Popescu Tăriceanu la fel de hotărât să pretindă susținerea social democraților și dacă la conducerea PSD rămânea Liviu Dragnea?
Din câte ne aducem aminte, când ALDE a sărit în ajutorul PSD, după spargerea USL, liderul partidului salvator nu a emis vreo pretenție în sensul desemnării unui candidat prezidențial comun. ALDE nu a avut mari pretenții nici ca partid asociat la guvernare. Cum ar fi de exemplu introducerea unor măsuri liberale în programul de guvernare. S-a lăsat purtat de val spre malul stâng al politicilor publice, devastatoare pentru economie. Cu excepția numelui, ALDE nu mai are nimic din ceea ce l-ar putea recomanda ca formațiune liberală. Poate este străbătut de o undă de liberalism când vorbește despre drepturile omului, Tăriceanu insistând pe eliminarea abuzurilor din justiție, cu accentul pus pe procurori. Dar ca în cazul lui Liviu Dragnea, se avea în vedere pe el însuși. Sau și pe el însuși, țindând seama de numărul mare de dosare deschise de DNA pe numele lui.
Cu toate deficiențele și scăderile formațiunii sale, Călin Popescu Tăriceanu are ținuta unui președinte al României. Indiscutabil, este mai bine pregătit pentru funcția supremă în stat decât un Klaus Iohannis care încă bâjbâie și în politica internă și în cea externă. Printre altele, în 2014 românii l-au votat sperând că fiind neamț va atrage susținerea Germaniei, și din punct de vedere economic și politic, prin acceptarea României în spațiul Schengen. Nu a fost să fie. Mai degrabă ca președinte Klaus Iohannis s-a îndreptat spre SUA, acceptând rapid alocarea unui procent de 2% din PIB pentru Apărare. Adică a facilitat cumpărarea armelor de la americani.
Ca posibil prezidențiabil Tăriceanu nu acordă prea mare importanță relației cu NATO și SUA. Principala piedică în calea candidaturii comune, Viorica Dăncilă, încă nu este preocupată de schițarea unui proiect prezidențial. De fapt, de la Băsescu, cel din 2004, cu sloganul lui de sorginte gastronomică “Să trăiți bine!”, nici un prezidențiabil nu a avut un program al lui. Nici Băsescu nu a adus nimic nou la alegerile din 2009. Victor Ponta, ca înainte Mircea Geoană, s-a bazat numai pe mărimea partidului.
Klaus Iohannis nu a avut un proiect în 2014 și nu are nici acum. Singurul lui avantaj constă în faptul că PSD este un partid în disoluție, care nici în perioadele de maximă înflorire nu a reușit să câștige alegerile prezidențiale. Evident, nu va reuși nici cu prezidențiabila semidoctă Viorica Dăncilă. Așa cum nu ar reuși nici dacă PSD și ALDE ar avea un candidat comun, în persoana lui Tăriceanu.
Indiferent de similitudinile și diferențele nesemnificative dintre situația politică din anii electorali precedenți, respectiv 2009 și 2014, alegerile prezidențiale vor fi câștigate de un candidat al dreptei.
Pentru prima oară cu șanse reale sunt doi prezidențiabili ai dreptei, un candidat clasic, tradițional, Klaus Iohannis, și un reprezentant al noului val politic, Dan Barna. Candidații stângii par a fi neglijabili în primul tur, dar vor avea un rol decisiv în cazul în care în turul doi se vor confrunta candidații PNL și USR-PLUS.
