Gramatica şi pedagogul de şcoală nouă

Asculta acest articol

Gramatica şi pedagogul de şcoală nouă

sau despre aşteptarea în van a inspiraţiei bazată pe gramatică

”Învaţă întâi gramatica, după care cuvintele vor veni de la sine”, mi-a spus un profesor, când eram şcolar în clasele mici. Am fost surprins, peste zeci de ani, să aud din nou acest sfat cu totul neinspirat. De altfel, mulţi oameni cred că problema dificilă în redactare este doar chestiune de gramatică.

M-am întrebat adesea de ce, pentru unii profesori, gramatica este considerată ca un scop în sine şi are un rol privilegiat în curriculum când, de fapt, în viaţă, nu vom reproduce nicicând reguli gramaticale. Scopul este comunicarea unui mesaj clar prin construcţia unui text în care principalul rol îl are organizarea ideilor, desigur, scrise după norme gramaticale. De ce, în spaţiul public, nu se dezbat astfel de probleme majore, ci se consumă timp şi energie preţioase cu probleme minore precum pluralul căpşuni sau căpşune, sau dacă forma corectă este greşală sau greşeală? Cu totul altele sunt dificultăţile şi cauzele care conduc la confuzii în transmiterea şi la receptarea mesajelor, după cum arătăm în alte capitole ale lucrării (vezi 1.1.; 1.8. etc).

Practica şcolară

În şcolile noastre, se dau elevilor sarcini de felul: conjugă verbul cutare la toate modurile şi timpurile, sau declină substantivul cutare în toate cazurile. Acele verbe sau substantive nu se raportează la un context anume, adică nu se construiesc fraze cu acele exemple şi cu atât mai puţin compuneri. Dar şi în rarele prilejuri când se fac compuneri, problema se pune ca şi cum ai avea toate piesele pentru o maşinărie complexă, fără să ai şi reguli de asamblare.
Apoi, când vine vorba de evaluarea unui text, adică a produsului final, verificarea se limitează doar la aplicarea aceloraşi reguli de gramatică, ortografie şi punctuaţie. Ca şi cum asta am vrea să spunem cititorilor: ”uite ce bine stăpânesc eu gramatica!”. Dar pe cine interesează acest lucru? Învăţăm gramatica pentru a înlesni comunicarea, nu pentru a memora reguli.

Rătăciţi în detalii. Profesorul se cramponează în solicitarea de memorare a unor reguli de gramatică, ortografie şi punctuaţie într-atât încât uită de finalitatea sarcinii: redactarea de texte, conceperea de discursuri sau conversaţia. Îl copleşeşte pe elev cu probleme complexe (şi uneori controversate), precum sintaxa frazei, tipuri de propoziţii subordonate, cu detalii scoase din context, astfel încât tânărul ajunge să nu vadă pădurea din pricina copacilor, ba chiar să nu vadă utilitatea efortului său. Profesorul parcă ar spune: din moment ce elevul respectă toate regulile gramaticale, ortografice şi de punctuaţie, ce mai contează construcţia texului, dacă are sau nu o structură, dacă frazele au o succesiune aleatoare, în loc de una logică, dacă e asigurată coerenţa etc.
Din păcate, decuplarea gramaticii de redactarea textului este o metodă fundamental greşită, întrucât gramatica şi scrisul merg mână în mână. Dacă ai învăţat gramatica şi eşti priceput în scrisul corect gramatical, nu înseamnă că eşti în măsură să comunici profesional cu semenii faţă în faţă sau în scris. Dacă ai informaţii brute cu privire la un anumit subiect, aceasta nu înseamnă că vei fi capabil să scrii sau să vorbeşti despre el fluent, chiar dacă ştii gramatică. Altfel spus, redactarea corectă din punct de vedere gramatical, ortografic şi al regulilor de punctuaţie nu asigură corectitudinea semantică de ansamblu şi nici coerenţa logică a textului, elemente necesare în comunicare. Mai mult decât atât, învăţarea gramaticii, desprinsă din context, îndeamnă elevul la o memorare mecanică a normelor gramaticale, metodă care, în final, conduce la analfabetism funcţional, fapt semnalat frecvent în ultimii ani. În cele din urmă, în loc să termine şcoala cu îndemânări de redactare, gramatica slabă îl va bântui pe elev toată viaţa, ca o amintire neplăcută.
Deci, ca elev, învăţarea gramaticii te ajută, dar nu te face profesionist în redactarea a diferite tipuri de compoziţii şcolare. Iar construcţia unui text are regulile sale, altele decât cele gramaticale.
Un interviu la angajare este un bun exemplu pentru a ilustra ideea. Intervievatorul nu va urmări cunoştinţele gramaticale, ce şi cât de multă gramatică ştii. Dar, cum conversezi, cum argumentezi şi cum interacţionezi cu el, sunt elemente care îl pot convinge că eşti potrivit sau nu pentru un anumit loc de muncă.

Cum să încurajăm scrisul. În general, profesorii nu sunt îngrijoraţi de gândurile aşternute pe hârtie, în schimb, umplu hârtia cu semne roşii pe greşelile gramaticale, de ortografie şi de punctuaţie. Acest mod de abordare are mari costuri deoarece îi descurajează pe elevi când este vorba de sarcina de scriere. Dacă elevul vede doar semne roşii, va ezita să-şi aştearnă gândurile pe hârtie, fiind prea speriat de riscul de a greşi.
Normal ar fi ca profesorul să lucreze mai întâi la gândirea elevilor şi abia apoi la corectarea textului. Întâi să-i oferim încrederea de a scrie şi apoi să trecem la gramatică. Întâi să scrie, chiar dacă scrisul nu este corect gramatical. Faptul că mulţi elevi vor evita scrisul din cauză că se sperie de ortografie şi de gramatică este mai rău decât dacă vor utiliza greşit o virgulă sau a o cratimă. Mai întâi trebuie să încurajăm să emită idei şi abia apoi să ne facem griji cu privire la prezentare. De fapt, gramatica prezintă, dar nu reprezintă ideea. Gramatica este finisajul, lustrul ideii. Aşadar, elevii ar trebui încurajaţi să îşi expună ideile mai întâi şi să le finiseze mai târziu, la revizuire şi la corectare.
Să nu uităm niciodată că scopul limbajului este comunicarea. Dacă o propoziţie ne comunică ideea corect, aş zice că şi-a făcut treaba, indiferent de ceea ce ar putea obiecta despre asta gramatica.

Experienţa occidentală în predarea şi învăţarea gramaticii. Cercetările din alte ţări (18 a) arată că lecţiile de gramatică tradiţionale – acele ore de sintaxă a frazei, petrecute construind diagrame de propoziţii şi memorând părţi de vorbire – nu ajută, ba chiar pot împiedica eforturile elevilor de a deveni scriitori mai buni. Poate că sunt exerciţii intelectuale interesante, dar mari consumatoare de timp şi energie şi – important! – absolut inutile când este vorba de compoziţii scrise. Da, elevii trebuie să înveţe gramatică, dar metodele vechi nu funcţionează.
Există un cost pentru ignorarea acestor constatări. Concentraţi să scrie corect gramatical, elevii nu îşi acordă şansa de a explora ideile sau modalităţile de exprimare a acestor idei, fie şi greşind. În mod semnificativ, această concentrare uneori debilitantă asupra „regulilor” poate fi găsită în şcolile noastre. Astfel, elevii devin victime ale credinţei greşite că lecţiile de gramatică trebuie să vină înainte de a scrie, mai degrabă decât prin abordarea în care gramatica se învaţă cel mai bine prin scris.
Soluţii există şi ne stau la îndemână. La fel cum îi învăţăm pe copii să meargă pe biciclete, cu un minimum de instrucţiuni, dar exersând frecvent, trebuie să învăţăm elevii cum să scrie corect gramatical, lăsându-i să scrie, adică să compună.
Când scriu, elevii colectează, analizează, sintetizează şi comunică informaţii şi opinii. Odată ce obţin idei gândite de ei înşişi, sunt pregătiţi inclusiv pentru instrucţiuni de gramatică, pe care le vor utiliza în comunicarea acestor idei. Când elevii aud şi văd ce este potrivit, încorporează normele în propria lor scriere. Ei învaţă astfel gramatica examinând cu atenţie propriile scrieri şi identificând erorile.
Din aceste motive, profesorii din alte ţări au trecut de la gramatica tradiţională „de sine stătătoare” la predarea gramaticii prin integrarea ei în procesul de scriere propriu-zisă. Procesul de scriere însuşi înseamnă predarea gramaticii. Pe măsură ce elevii citesc şi îşi revizuiesc propria lucrare, ei află despre utilizarea corectă a gramaticii. Astfel, în loc să memoreze regulile dintr-un manual, preiau lucrurile într-un mod natural învăţând din greşelile lor. În definitiv, nu scriem de dragul gramaticii, ci folosim normele gramaticale ca instrument pentru a îmbunătăţi scrierea semnificativă. Fără îndoială că, la acest nivel, elevii trebuie să beneficieze din partea profesorilor de un feed-back clar cu privire la scrierea lor, convingându-se că astfel pot imita scrisul de succes.
Pe lângă scrierea extensivă, un alt instrument care vine în sprijinul gramaticii este lectura textelor unor autori consacraţi. Citind, elevii văd limbajul folosit şi observă utilizarea normelor gramaticale, ortografice şi de punctuaţie în context, fiind în măsură să încorporeze în propria lor scriere aşa-numitele modele de text. În timp, copiii se vor depărta de modele şi vor deveni mai independenţi.

Reguli vizibile şi reguli invizibile

Aş defini relaţia gramatică-redactare (de texte) din mintea unor profesori de română ca o imagine răsturnată (aşa cum am învăţat la fizică despre modul în care privim un obiect prin lentila biconvexă). La urma urmei, textul este produsul final, nu regulile de detaliu după care este elaborat. De fapt, cu normele gramaticale nu putem construi un text, ci putem îmbunătăţi calitativ un text sau un discurs, construite prin alte mijloace, nicidecum prin cuvinte care ”ar veni de la sine”. Atunci pe ce urmează să punem accent, ce este principal şi ce este secundar?
O consecinţă a faptului că gramatica deţine o poziţie privilegiată în şcoală, în raport cu texul, ar fi şi faptul că organizarea textului se face la întâmplare. Nu sunt statuate în acest sens reguli în şcoala românească. Prin urmare, greşelile de organizare nu sunt vizibile din cauză că nu sunt cunoscute, nu se studiază. Citind un text, percepem doar o înşiruire de idei, despre care nu am învăţat că acele idei trebuie să aibă un punct focal, coerenţă, ierarhie, o structură logică (nicidecum o succesiune aleatoare). Întrebaţi pe cineva de ce nu este clar un text anume, şi prea puţini vor fi cei care pot răspunde argumentat la întrebare. Prin comparaţie, greşelile gramaticale, ortografice şi de punctuaţie sunt vizibile pentru oricine, ne sar în ochi la prima lectură. Motivul este studierea temeinică a gramaticii în şcoală, în contrast cu neglijarea compunerilor. Iată ce spunea un profesor: ”Talentul şi calităţile unei lucrări scrise sunt discutabile şi uneori greu de observat, pe când greşelile gramaticale sunt evidente şi sar în ochi din prima clipă. Caută să nu faci greşeli”.
Am identificat totuşi o recunoaştere tardivă (2017) a exceselor în studiul gramaticii în şcoala românească: ”Abordarea teoretizată excesiv a problemelor de sintaxă a frazei, învăţarea tuturor tipurilor de subordonate şi, mai ales, regăsirea problemelor dificile şi controversate în subiectele de la evaluările naţionale au condus (…) la o scădere dramatică a competenţei de comunicare corectă a elevilor”. [40].
Dar cât de grave sunt greşelile gramaticale, ortografice şi de punctuaţie din perspectiva înţelegerii mesajului? Să facem un test. Fraza următoare, formată din 19 cuvinte, conţine nu mai puţin de 12 abateri de la normele gramaticale, ortografice şi de punctuaţie.
Exemplul (1) Dute odată pe săptămînă l-a cursuri de înnot unde sânt, mulţi deai noştrii şi ei î-ţi va comunica orarul.
Exemplul (2) În piodfa arepaţenolr, tuxetl asctea ptaoe fi rateliv uoşr de dicesafrt.
Ortografierea corectă a celor două texte ar fi următoarea:
(1) Du-te o dată pe săptămână la cursurile de înot, unde sunt mulţi de-ai noştri şi ei îţi vor comunica orarul.
(2) În pofida aparenţelor, textul acesta poate fi relativ uşor de descifrat.
Ei bine, cu tot numărul mare de greşeli, mesajul este îndeajuns de clar pentru a-l înţelege oricine. În pofida opiniei curente, greşelile de acest tip alterează în mult mai mică măsură mesajul decât greşelile de organizare şi de stil (ascunse şi incomparabil mai greu de identificat).
Din acest motiv, în lucrarea de faţă, dăm câteva exemple de texte scrise corect gramatical, dar atât de confuz, încât nu se înţelege ce vrea să spună autorul.
Cu toate acestea, să reţinem că, deşi au o importanţă secundară în înţelegerea şi comunicarea mesajului, greşelile de aplicare a normelor gramaticale, ortografice şi de punctuaţie sunt dăunătoare din cel puţin patru motive:
– deviază atenţia cititorului de la ideea comunicată (şi îl fac să se concentreze asupra greşelii);
– autorul este etichetat drept „incult” la prima greşeală de acest gen (chiar dacă exprimă idei valoroase, astfel că eticheta poate fi departe de adevăr. Adevărată este şi reciproca: un text banal este considerat acceptabil doar în virtutea faptului că e scris „corect”);
– denotă neglijenţă şi lene, din moment ce autorul nu s-a străduit să-şi corecteze textul;
– subminează încrederea în capacitatea şi competenţa autorului, aceasta fiind cea mai gravă consecinţă a scrisului cu erori superficiale. („Dacă are atâtea greşeli evidente, mai poate fi crezut autorul?”, probabil că se va întreba cititorul).
Aşadar, ca să-l parafrazăm pe pedagogul de şcoală nouă, ce este gramatica? Gramatica este un instrument care nu concurează, ci ajută compunerea, alături de ortografie, punctuaţie şi stilistică (un alt capitol neglijat în şcoală). Problema majoră în compoziţiile şcolare constă în tehnicile de redactare, care sunt cu totul diferite de normele gramaticale (după cum se vede în alte paragrafe). În niciun caz cuvintele nu vor veni de la sine, oricât de bine am cunoaşte gramatica.
Pe de altă parte, este de netăgăduit că nu gramatica, ci compunerea reprezintă scopul final, gramatica constituind o etapă premergătoare şi un instrument de îmbunătăţire a comunicării prin diferite tipuri de texte, prin discursuri în public sau prin conversaţii.

Extras (actualizat) din lucrarea  Redactarea – o deprindere neglijată în şcoală. Rateurile unor profesori
de Vasile Nechita
Editura ECOU TRANSILVAN, Cluj-Napoca, 2020