Asculta acest articolFranța, zguduită de un nou atac terorist, se prezintă la vot duminică pentru a-și alege un nou președinte. Cel în funcție nu mai candidează, lucru greu de imaginat într-un spațiu politic românesc. Mai mult sentimental decât economic, România se revendică de la o tradiție a relațiilor privilegiate cu Franța. Model, nu îndeaproape urmat, chiar și originalul dovedindu-se de prea multe ori imperfect, Franța continuă să fascineze și să atragă atenția.
Printre altele, nicio campanie electorală din nicio țară nu este urmărită cu atâta interes de români ca și aceea din Franța.
Deși diferit în esență, modelul politic românesc se revendică de la cel francez. Avem un președinte ales prin vot direct, care în realitate se dovedește a fi o jumătate de președinte. Își dă girul guvernului, dar nu conduce. Are putere, dar nu poate lua decizii majore. Dacă se întâmplă să pretindă “un guvern al meu” i se reproșează că iese din litera și spiritul Constituției. Președintele este deasupra tuturor, dar de fapt toți își permit să-l calce-n picioare. Modelul francez ne-a dat numai bătăi de cap și belele. Dar continuăm să-l stimăm și să-l urmăm.
Nu ieșim în stradă cu forța și inventivitatea francezului, dar tot de la Franța ne vine și sindicalismul excesiv. Pentru orice rău se întâmplă de vină este guvernul.
Noi, după 1989, am urmat atâtea modele încât am ajuns să avem unul foarte original. Păcat că nu funcționează.
Alegerile prezidențiale de duminică au fost tulburate de un atac terorist. Au fost împușcați în plină stradă trei polițiști. Atacul a fost revendicat de Isis. Se crede că, dată fiind apropierea de scrutin, alegerile vor fi puternic influențate. Marine Le Pen și-a construit campania electorală pe un singur pilon, stoparea imigrației. La fel ca majoritatea țărilor din UE, și Franța este deranjată de exodul popoarelor din est, iar mai recent de grupurile de refugiați din țările arabe.
Alegerile, după standardele noastre, ar trebui să fie dominate de emoție. După standardele francezilor, probabil că se vor desfășura normal. Curentul radical extremist, xenofob, reprezentat de partidul lui Le Pen, deși foarte puternic, nu reușește să iasă la suprafață decât ca o mișcare politică, periculoasă, dar fără finalitate. Democrația învinge de fiecare dată, indiferent cine este sau cât de slab este contracandidatul Frontului Național. Ceva asemănător s-a petrecut la noi în anul 2000 când Ion Iliescu l-a avut contracandidat în turul doi pe Corneliu Vadim Tudor.
Din fericire pentru noi, în România nu există un partid naționalist de forța Frontului Național. Încercări au fost. PUNR, apoi Partidul România Mare au fost forțe politice redutabile. Mai târziu, practic în timpul guvernului Năstase, ponderea partidelor naționaliste au scăzut. La alegerile din 2016 s-a încercat o revigorare a mișcării naționaliste. Partidul România Unită, cu tot programul său naționalist, deși sprijinit din umbră de fostul premier Victor Ponta, a scos un scor foarte slab, nereușind să treacă pragul electoral, în condițiile în care sondajele îl creditau cu 7-8%.
Inconsistența partidelor naționaliste are drept efect o latență a curentelor extremiste în general. UDMR a fost obligat să se modereze, mai ales după dispariția UNPR și PRM. Cu toate acestea, în perioada următoare UDMR a anunțat că va aduna un milion de semnături prin care va cere respectarea drepturilor minorităților. Acest lucru poate conduce la o recrudescență a formațiunilor cu progam radical-naționalist. Rezultatele alegerilor din Franța pot oferi perspectiva unor astfel de formațiuni politice.
