Filmele premiate la Oscar, între realism poetizat și fantezie barocă

Asculta acest articol

Într-un an în care gala premiilor Oscar nu a avut o gazdă desemnată, prima oară în mai mult de trei decenii, și în care Hollywoodul a încercat să-și revină după seria de scandaluri sexuale, o vizionare a celor mai premiate filme ne poate revela o schimbare de perspectivă și, poate, de direcție pentru viitorul cinematografiei.

Paradoxal, cele mai apreciate momente ale galei au fost muzicale: deschiderea asigurată de Queen alături de Adam Lambert și interpretarea cântecului premiat ”Shallow” livrată cu mult sentiment de Lady Gaga și Bradley Cooper. La timpul lor am văzut și am recenzat în Informația de Duminică cele două filme care au ocazionat aceste prestații: hagiografia Queen ”Bohemian Rhapsody”, care a dat cel mai bun actor (Rami Malek) și aproape toate premiile legate de partea sonoră a unui film, respectiv remake-ul ”A star is born”, un film iubit de public, dar eclipsat de altele în voturile Academiei americane.

Însă filmele cu impact real la Oscar în 2019 merg în altă direcție. Fie că vorbim despre comentariul social cu subtext politic, îmbrăcat în hainele unui realism asumat, fie extravaganțe baroce cu substrat istoric, laureatele anului caută să treacă de clișee și să ajungă la trăiri profunde, propunând, la finalul drumului, soluții surprinzătoare la probleme de actualitate. Văzându-le, iei pulsul momentului.

“Cartea verde” a acceptării

Lăsând la o parte pretenția că ar fi bazat 100% pe fapte reale, destul de ușor demontată după lansare, ”Green Book” a meritat să fie ales cel mai bun film al anului. Are o simplitate cuceritoare și ajunge aproape de dimensiunea unei parabole mitice. Fără teorii și predici, demonstrează singura cale viabilă de depășire a clișeelor tribaliste de orice fel: empatia. Care nu se poate obține, cum par să creadă adepții corectitudinii politice, prin principii impuse cu forța, de undeva de sus,  ci doar prin contactul direct, voluntar, nemijlocit, cu celălalt. Cel care până atunci îți părea din altă lume, aproape neom, cel care îți provoca greață și pufneai printre dinți văzând că îndrăznește să trăiască după alte reguli și să se definească altfel decât tine.

Nu-ți poți imagina doi oameni mai diferiți ca aceștia: pe de o parte un italian din Bronx, dur, rasist, mediocru în convingeri, la urma urmei inimos, familist, dar închis în lumea lui, pe de altă parte un negru celebru, rafinat, pianist cu studii în Rusia sovietică, snob patentat, închis într-un apartament de lux deasupra sălii de concerte Carnegie Hall, într-un regat al propriei superbii. Fiecare prins în propria pânză de complexe. Și tocmai călătoria din cosmopolitul New York al anului 1962 până în adâncurile Sudului tot mai rasist, în care poți fi arestat pe motiv de culoare și numai Bobby Kennedy te poate salva, îi va schimba profund pe cei doi. Cu foarfecele sarcasmului își vor tăia nodurile cele mai groase, apoi totul va deveni tot mai natural. Este o călătorie aproape magică, filmată ea însăși cu multă empatie, deși filmul nu poate evita unele clișee (ieșirea în ploaie a artistului biruit de demonii proprii o vedem și în filmul despre Freddie Mercury), iar atmosfera și contrastele epocii sunt redate cu măiestrie.

Mahershala Ali a luat un Oscar binemeritat pentru cel mai bun rol secundar masculin, jocul său sobru, interiorizat, un portret al furiei melancolice contra lumii și sieși, oferind un contrast perfect pentru izbucnirile extrovertitului tovarăș de drum. Iar Viggo Mortensen e strălucitor în rolul lui Tony și ar fi primit votul nostru, căci performanța lui actoricească întrece ”studiul de caz” al lui Rami Malek și scrâșnirea unidimensională a lui Christian Bale, într-un film ratat, ”Vice”, care ar fi funcționat mult mai bine ca documentar. Frumoasă și delicată Linda Cardellini în rolul soției lui Tony.

Titlul filmului își dezvăluie taina la final: ”cartea verde” care conține locurile unde sunt bineveniți negri se completează cu un apartament din New York. Căci tribalismul este peste tot și poate fi învins oriunde.

”Roma”, un poem despre suflete peregrine

După epopeea spațială ”Gravity”, Alfonso Cuaron a revenit cu picioarele pe pământ. S-a întors în copilărie, în agitatul Mexic al anilor 1970, într-un cartier rezidențial al capitalei, cadru al unei alte epopei – drumul unei tinere femei, servitoare, de la naivitatea adolescenței la lămurirea definitivă despre lume și viață. Un traseu spiritual, parcurs prin suferință. ”Roma” se poate traduce, în limba romilor, ”oameni”. Nomazi, peregrini în această lume în care, cum îi spune dona Sofia lui Cleo, femeile sunt mereu singure.

Deși unele cadre ar fi fost mult mai frumoase și de impact filmate color, alegerea lui Cuaron de a-și face filmul în alb-negru se înscrie în nota de blândețe care traversează această poveste. Nimic forțat, nimic isteric, nici măcar în cele mai dure scene, culminând cu despărțirea lui Cleo de fetița ei născută moartă. Și totuși există un personaj care prinde tensiunea casei din cartierul Roma: Borras, câinele familiei, mereu agitat, pe care nu-l scoate nimeni la plimbare. Cadrul de generic ne-o arată pe Cleo încercând să curețe excrementele bietului animal și să-și curețe astfel și mentalul. Ajunge la un echilibru care o face, vom vedea mai târziu, egala unui maestru de arte marțiale. Iar intrarea bravă în ocean după copiii în pericol (o scenă antologică, filmată uluitor) îi va curăți și inima. Pe cadrul de final vedem o scară spre cer pe care Cleo urcă fără să mai coboare, iar după toate genericele stă scris în sanscrită, foarte discret, ”pace, pace, pace”…

Debutanta indigenă Yalitza Aparicio este o revelație, alături de Marina de Tavira, actriță cu experiență, și de actorii copii conduși cu măiestrie de Cuaron, care și-a meritat fiecare premiu (regie, imagine, cel mai bun film străin). E un film care se dezvoltă lent, dar lasă o impresie de neuitat, și un omagiu adus, probabil conștient, neorealismului italian (Fellini a avut și el un film cu Roma în titlu). Faptul că e produs și difuzat de Netflix a stârnit ceva controverse, dar asta îl face foarte ușor de accesat și vă asigurăm că merită văzut.

Favorita și marea doamnă

Cel mai frumos film al selecției ne-a părut ”The Favourite”. Vizual e un deliciu, cu atmosfera de palat baroc, costumele de epocă, contrastele dintre clasele sociale și butaforia parlamentară de la curtea reginei Anne. Muzica este luată din aceeași perioadă și amplifică senzația de magie istorică. Jocul de putere din jurul tronului și patului regal, dus de data asta de două femei, are momente seducătoare și unele de-a dreptul cinice, conflictul fiind jucat din ochi, din mutre, din nuanțe mici, dar importante, subliniate de Rachel Weisz și Emma Stone cu voluptate feminină. Olivia Colman are o prestație cameleonică, greu de egalat, în rolul complex al unei regine traumatizate de boală și 17 sarcini după care n-a supraviețuit niciun copil, cu capricii de copil răzgâiat și o sete imensă de afecțiune. Scena finală e o descriere cutremurătoare a frângerii definitive a unei inimi, punând un punct apăsat la finalul unui tur de forță regizoral al grecului Yorgos Lanthimos. Un punct peste care îți vine să tragi un semicerc, ceea ce în limbaj muzical ar prelungi momentul cât îl poți duce, ca într-o arie barocă de operă.

S-a spus că poate Glenn Close ar fi meritat Oscarul, ajunsă fiind la a șaptea nominalizare și la o vârstă venerabilă. Am văzut filmul respectiv, ”The Wife”, și am admirat expresivitatea actriței, jocul strâns, din priviri, compoziția limpede și clasică, dar recitalul Oliviei Colman este mult mai bogat în mijloace expresive într-un personaj categoric mai polivalent. Dar nu s-au terminat anii și nici ideile de filme bune. Vom vedea ce aduce 2020.