Fascinația competiției. Politică și nesiguranță

Asculta acest articol

Scena politică a fost puternic conturbată de rezultatele de la alegerile pentru Parlamentul European. Echilibrul, mai exact macro-echilibrul politic a fost zdruncinat odată cu apariția USR. Partidul pornit ca o inițiativă civică la București, după ce a obținut rezultate spectaculoase în Capitală, și-a extins aria la nivelul întregii țării.

Nu ca inițiativă civică, nu pe programul inițial, apărarea patrimoniului arhitectural în fața invaziei dezvoltatorilor imobiliari, ci s-a axat mai mult pe lupta anticorupție, pe critica vehementă, dar fără direcție clară a felului de a face politică. Mai pe scurt, odată cu apariția USR a început lupta deschisă a Noului împotriva Vechiului.

Noua formațiune nu s-a manifestat ca forță politică nici după intrarea în parlament, mizând pe o formă de manifestare tipic tinerească a ieșirii în stradă. Într-un fel, USR vine, în plan extern din manifestările studențești din 1968, iar în plan național din Piața Universității, prima mare manifestare publică de după 1989, în urma acaparării puterii de către Ion Iliescu și FSN, ulterior PDSR.

Așadar, USR are o origine sănătoasă din punct de vedere civic. Are și direcție politică bine definită, protestele fiind îndreptate și după 30 de ani tot împotriva partidului fondat de Ion Iliescu.

  I s-a reproșat acestui partid că nu este partid, că nu are ideologie. Ca și cum protestele de stradă nu ar fi o ideologie în sine. Acest lucru nu a împiedicat acest partid fără structuri teritoriale să câștige 20 de procente în locuri în care există numai un nucleu de câteva persoane, și acelea destul de șterse.

I s-a reproșat USR că nu are lideri. Când se iese în stradă lideii se nasc de la sine. De obicei devine lider cel ce strigă mai tare. Cu timpul inexistența liderilor, a personalităților se plătește. Când un astfel de partid ajunge la guvernare se confruntă cu mari probleme. Chiar dacă are specialiști, nu are cadre. Ce sunt “cadrele”? Persoane care, chiar dacă au o anumită pregătire, ascultă ordinele de sus și le execută fără să comenteze. În asta a constat forța PSD. A avut cadre care au ascultat orbește ordinele de sus și au transpus în practică programul politic al partidului.

Cam spre asta au tins și partidele de dreapta, PDL cu mai multă osârdie în timpul regimului Băsescu, iar PNL ceva mai timid. Cu timpul, mai ales după fuziune, PNL tinde să copieze PSD, invidiază disciplina de partid a social democraților. Prin ce se deosebește obediența lui Ludovic  Orban față de președintele Iohannis față de slugărnicia lui Emil Boc față de Traian Băsescu? Racolarea lui Rareș Bogdan a însemnat o infuzie de independență de opinie specifică liberalismului, de libertate recâștigată și puternic exprimată public în timpul campaniei pentru europarlamentare.

Libertatea de opinie continuă să fascineze. Am văzut-o manifestându-se în PSD după arestarea lui Liviu Dragnea. O vedem manifestându-se pregnant la ședințele în care conducerea PSD își caută un candidat la prezidențiale. Partidul lui Dragnea vrea să renască prin recâștigarea dreptului la opinie. Acest lucru i-ar putea fi benefic. De unde toată lumea căzuse de acord că prezidențiabilul PSD nu va intra în turul doi, acum tinde să câștige competiția cu Iohannis. PSD și-a recucerit dorința de competiție, se lasă cuprins de fascinația competiției.

Spre deosebire de alte alegeri prezidențiale de această dată nu se mai detașează foarte clar doi competitori. Așa cum se întâmpla în 2016. Atunci era clar că în ring intră Victor Ponta și Klaus Iohannis. În 2004 se aflau față în față în luptă directă Năstase și Băsescu, iar în 2009 Băsescu și Geoană. Acum în ecuația luptei pentru putere a intrat a treia forță. Dar în ciuda nesiguranței, fascinația competiției nu a dispărut.