Image 1
Image 2

“Evgheni Oneghin”, drama iubirii potrivite la timpul nepotrivit

Share on facebook
Share on whatsapp
Share on email
Share on twitter
Asculta acest articol

Piotr Ilici Ceaikovski a zâmbit pe sub mustață când o soprană i-a propus, la o serată, “Evgheni Oneghin” ca subiect pentru o operă. Însă n-a mai putut dormi în noaptea aceea, potopit de idei. Așa s-a născut prima sa capodoperă lirică și poate cea mai cunoscută în lume dintre operele ruse.

Din celebrul roman în versuri al lui A.S. Pușkin compozitorul avea să pună pe muzică șapte tablouri, mizând pe faptul că publicul său cunoaște povestea (căci Pușkin crease practic de unul singur literatura în limba rusă și era deja venerat în toată țara în anul 1877, când Ceaikovski își scria opera). Istoria nefericitei întâlniri dintre dezabuzatul Oneghin (devenit prototip literar al “omului de prisos”) și sentimentala Tatiana a fost mult simplificată în operă, Oneghin devenind mai degrabă un “tip uman”, departe de complexitatea vădită la Pușkin. Ceaikovski a găsit în Tatiana o figură feminină în care și-a turnat toată emoția. Ea e protagonista reală a acestor “scene lirice”, atât ca fată îndrăgostită și refuzată aspru, cât și ca doamnă de societate care respinge principial niște avansuri tardive, în ciuda iubirii care nu s-a stins.

Un spectacol longeviv al Operei bucureștene

Producția curentă cu “Evgheni Oneghin” din repertoriul Operei Naționale București a împlinit de curând 10 ani și în seara în care am văzut-o a făcut sală aproape plină, ceea ce dovedește mai mult atracția eternă a poveștii și muzicii decât vreun mare merit al regiei lui Ion Caramitru, una destul de cuminte și desuetă, departe de îndrăzneala lui Mariusz Trelinski sau poezia montării lui Robert Carsen. Dacă există un punct forte vizual, el este asigurat de costumele de epocă gândite de Viorica Petrovici.

Lumea a venit la Operă și ca s-o audă pe Iulia Isaev cântând Tatiana după triumful din primăvară de la New York în “Tosca”. Deși soprana a cântat bine, cu dăruire și sensibilitate, vocea ei amplă și matură a depășit de mult registrul liric, iar dânsa nu mai e de mult o fetișcană. A avut un partener bun, profesionist, în baritonul Cătălin Țoropoc, care a reușit să redea spleenul lui Oneghin, momentul său forte fiind monologul de după Poloneză, iar duetul final căpătând forță emoțională mai ales datorită lui. O surpriză plăcută a fost tânărul tenor Paul Lungu, bun actor și inspirat în cânt în rolul romanticului Lenski, deși aria “Kuda, kuda” îi pune încă unele probleme. Oana Andra a fost plăcută la vedere, dar aproape inexistentă vocal în rolul Olgăi, fiind dominată complet în duetul care deschide opera. Sorana Negrea a reușit să prindă ceva din caracterul Larinei, deși dicția rusă a părut aproximativă, iar Florentina Soare a cântat binișor la debutul în rolul doicii, incomodată de bufoneria cerută de regie. Horia Sandu are voce, gravitate, un ton nobil, dar ceva probleme de proiecție care n-au făcut din aria lui Gremin un moment mare, iar Liviu și Dan Indricău s-au achitat rutinier de micile lor roluri. Excelent ne-a părut corul feminin, bune corurile mixte, iar orchestra dirijată de Iurie Florea nu s-a remarcat prin prea multă finețe.

Fii primul care comentează

Lasă un răspuns

Connect with