”Eterna reîntoarcere” oferă un model de teatru psihologic modern

Asculta acest articol

După avanpremiera de la finalul stagiunii trecute, onorată de prezenţa autorului, ”Eterna reîntoarcere” de Fredrik Brattberg a avut duminica trecută premiera oficială la Sala Studio a Teatrului de Nord, în regia lui Ioan Ardelean şi scenografia lui Cristian Gătina. A fost prima premieră a noului sezon teatral şi a cucerit imediat adeziunea publicului, pe bună dreptate.

Dramaturgul norvegian nu dezminte tradiţia de analiză psihologică moştenită de la ilustrul Ibsen, dar o face cu mijloacele teatrului modern: un text scurt, dens, cu replici scurte care dansează uneori ca într-o bătălie hip-hop, personaje care se explică direct publicului şi un crescendo emoţional care sfârşeşte în exasperare dospită până la derizoriu. Şi atunci vine eliberarea.

Într-un decor pe cât de simplu în spaţiul de joc pe atât de complex în seria de rame de pe margini, simbol al felului în care mintea încearcă să îşi explice lucrurile prin concepte deja cunoscute, drama psihologică a unui cuplu care se chinuie să treacă peste moartea prematură a fiului adolescent are în Ciprian Vultur şi Alina Negrău doi interpreţi cu experienţa necesară, în actorie şi în viaţă, pentru a o trăi exemplar. Mai ales actriţa oferă barometrul emoţional al spectacolului, trecând cu fineţe prin stările unei femei care încearcă să iasă din pielea mamei îndurerate şi să redevină soţie şi parteneră, chiar şi seducătoare. Ciprian Vultur a găsit în acest rol un vehicul ideal pentru jocul său de forţă binecunoscut, portretizând un bărbat chinuit de remuşcări care, treptat, îşi regăseşte şi el carisma masculină şi instinctele de protector al fericirii cuplului. O performanţă mare e cea a lui Andrei Gîjulete, într-un rol ingrat, repetitiv, foarte solicitant fizic, care cere o revenire într-un stadiu pre-adolescentin (se vede clar că acest copil a fost răsfăţat peste măsură şi i-a dominat pe părinţi). Apariţiile lui paroxistice dau ritmul spectacolului, punctat şi de muzica lui Cornel Sorian.

Nu putem încheia fără a-l felicita pe Ioan Ardelean, pe care îl cunoaştem acum ca regizor şi traducător iscusit, după ce acum mai bine de două decenii impresiona sătmărenii ca actor în trupa Teatrului de Nord. Regia lui, dincolo de aparenta simplitate, trăieşte prin detalii surprinzătoare şi un dinamism care urmează fidel tensiunile din text, până la momentul când vârtejul amintirii se auto-devorează şi oamenii ajung, în fine, să-şi dea voie să fie ei înşişi.