Asculta acest articolAcuzată de șantaj asupra celui mai important om de la Înalta Curte de Casație și Justiție, o femeie a stat peste șase luni în arest preventiv. Adică femeia a făcut pușcărie înainte de a fi judecată. DNA a răspuns promt plângerii președintei Înaltei Curții și a dispus arestarea preventivă a femeii asupra căreia plana suspiciunea că ar fi șantajat-o pe președintă. După 193 de zile de pușcărie femeia a fost judecată și găsită nevinovată. Mass media, antrenată în campania anti-corupție alături de Justiție, nu a fost foarte sensibilă la această întâmplare.
În schimb președintele Senatului, împreună cu alți trei senatori, îi cere președintelui Klaus Iohannis să le demită pe șefa DNA și pe reclamantă, adică pe președinta Înaltei Curți de Casație și Justiție.
Se pare că poporul român nu este foarte sensibil în fața condamnării unor oameni nevinovați. Pușcăriile românești au fost pline de nevinovați în ultima jumătate de secol. Comuniștii au deviat percepția despre vinovăție și nevinovăție. Încă nu este considerată o tragedie faptul că mai stau după gratii oameni nevinovați.
Cazul Rarinca, așa o cheamă pe femeia acuzată că ar fi șantajat-o pe Livia Stanciu, seamănă izbitor cu un proces rămas celebru, cazul Dreyfus de acum mai bine de un secol. Ofițerul evreu Alfred Dreyfus a fost acuzat de spionaj. Scriitorul Emil Zola s-a ridicat în apărarea lui. I-a scris președintelui republicii o scrisoare deschisă. După o vreme Dreyfus a fost găsit nevinovat. Totul fusese o înscenare. Adevăratul vinovat era maiorul Ferdinand Walsin Esterhazy. Desigur, trebuie păstrată distanța. Călin Popescu Tăriceanu nu are forța de convingere a marelui scriitor francez. Nici Mariana Rarinca nu este ofițerul Dreyfus. Dar nevinovăția este nevinovăție și condamnarea pe nedrept a unui individ este la fel de periculoasă pentru un sistem de justiție și acum ca și în Franța sfârșitului de secol 19.
Reacția la apelul lui Tăriceanu este slabă. Ceva de genul “ce dacă Mariana Rarinca, o femeie oarecare, a făcut 193 de zile de pușcărie!?”. I se reproșează că în calitate de președinte al Senatului nu are căderea să ceară demisia procurorului șef al DNA, Laura Codruța Kovesi, și a președintei Înaltei Curți de Casație și Justiție, Livia Stanciu.
Livia Stanciu este parte în proces, ea făcând plângere că a fost șantajată de Mariana Rarinca. Merită sau nu să-i fie acordată atenție acestui caz? Tăriceanu este deja acuzat de politicianism. Opinia publică este impasibilă. Președintele Iohannis nu răspunde la scrisoarea deschisă a președintelui Senatului. O poziție ar trebui, totuși, să aibă. Un om nevinovat a stat în pușcărie. În ciuda adevăratului cult pe cale să se nască despre “independența Justiției” până la urmă pentru greșeli toți trebuie să plătească. Dar la apelul lui Tăriceanu a răspuns un judecător, membru CSM, Cristi Danileț. Pe scurt: “apelul senatorilor poate fi interpretat ca o imixtiune în cariera celor doi magistrați … și orice formă de presiune din partea politicului asupra sistemului judiciar și orice atac personal la adresa unor magistrați sunt contrare principiului independenței justiției”. Și cu asta cazul Marinca se îngroapă, dar măcar pentru o zi Călin Popescu Tăriceanu a fost un Emil Zola al zilelor noastre.
