Image 1
Image 2

Episcopia romano-catolică s-a opus introducerii limbii germane în şcolile şvăbeşti din zona Satu Mare

Sigla Informatia Zilei
Share on facebook
Share on whatsapp
Share on email
Share on twitter
Asculta acest articol

De istoria şvabilor din judeţul Satu Mare s-a ocupat Ernst Hauler în lucrarea monografică Istoria nemţilor din regiunea Sătmarului. De asemenea, Muzeul Judeţean Satu Mare şi Institutul de Istorie şi Geografie Regională a Şvabilor Dunăreni din Tübingen au iniţiat un program comun de cercetare a istoriei şvabilor sătmăreni.


O altă lucrare – Consideraţii privind primul val de recrutare SS din 1942 în judeţul Satu Mare – a fost scrisă de Sarandi Tamas. În cele ce urmează vom reda extrase din acest trext referitor la învăţământul în limba germană.

Primii colonişti şvabi

Primii colonişti şvabi au sosit în judeţul Satu Mare în prima parte a secolului al XVIII-lea. Iniţiatorul procesului a fost Károlyi Sándor, familiile şvăbeşti originare din diferitele părţi ale Germaniei sosind la chemarea sa. Primii colonişti au ajuns în 1712, dar stabilizarea populaţiei s-a desfăşurat în mai multe etape şi nu s-a încheiat decât în prima jumătate a secolului al XIX-lea. La sosire, familiile au primit teren şi loc pentru casă, diferite privilegii legate mai ales de impozite, încercări prin care se dorea atragerea acestora. În cursul procesului de colonizare au sosit în jur de 8000 de familii, aşezate în 31 de localităţi.
Satele locuite şi de şvabi pot fi împărţite, din punct de vedere al aşezării geografice, în 4 grupuri. Grupul din jurul Careiului (11 sate) este cel mai numeros, urmat de grupul din jurul Ardudului, format din 6 sate. Între cele două se afla grupul Moftinu Mare (4 sate). Cel mai mic este grupul de sate din jurul Tăşnadului, format din 3 localităţi. Celelalte aşezări sunt aşezate sporadic pe teritoriul judeţului.
La sosirea lor, majoritatea şvabilor au fost aşezaţi în localităţi populate şi de familii maghiare, fapt care a dus la numeroase conflicte. În acelaşi timp, acest amestec a contribuit şi la asimilarea lor rapidă, începută deja la mijlocul secolului XIX.
Majoritatea şvabilor au locuit la sat şi singurul for de organizare a vieţii sociale a fost biserica. Astfel, influenţa Episcopiei romano- catolice de Satu Mare a fost decisivă. Încă de timpuriu a luat naştere ideea că şvabii au fost victimele unei asimilări forţate, dirijate şi desăvârşite de episcopia catolică, idee preluată şi de unii istorici. În orice caz, se poate afirma că, prin şcolile ecleziastice, episcopia a jucat un rol cheie în procesul de asimilare. Acest fenomen se încadrează în politica secolului al XIX-lea faţă de minorităţi, politică ce vedea în asimilarea voluntară unica manieră de manifestare a fidelităţii.

Cert este că până în 1918 toate şcolile germane au dispărut din Satu Mare, fiind desfiinţate treptat la sfârşitul secolului al XIX-lea.

Organizarea şvabilor sătmăreni a început în 1925

În 1925, după un curs de limba germană destinat profesorilor, desfăşurat la Carei, s-a decis formarea unei organizaţii-membru al Comunităţii populare, numită Gauamt Sathmar. Acest pas a avut o importanţă deosebită, deoarece şvabii sătmăreni au alcătuit pentru prima dată o organizaţie bazată pe criteriu etnic. Din acel moment, această organizaţie îndruma activitatea comunităţii, iar în centrul sferei sale de interes se afla problema şcolară. Organizaţia avea sediul la Carei, preşedinţi fiind Winterhoffen Fritz şi Wieser István.
Începând din acest moment s-a lansat o luptă înverşunată între episcopia sătmăreană şi Gauamt pentru restaurarea şcolilor germane. Folosindu-se de mişcarea germană, autorităţile locale au decretat introducerea limbii germane în învăţământ. Fiindcă majoritatea şcolilor erau ecleziastice, episcopia a fost cea în măsură să decidă în această chestiune. Episcopia a decis organizarea unui sondaj de opinie printre părinţi referitor la schimbarea limbii de predare, şi doar una dintre localităţi a cerut reintroducerea limbii germane.
Autorităţile au repetat această strategie de mai multe ori, însă cu rezultate similare. Gauamt a organizat şedinţe în sate şi a adunat semnături în scopul introducerii limbii germane. Episcopia nu privea cu ochi buni mişcarea în desfăşurare, recurgând la broşuri şi circulare prin care îşi îndemna credincioşii să nu participe la aceste acţiuni. În 1927 şi 1928, guvernul a decis prin două decrete introducerea limbii germane în satele şvăbeşti, chiar şi în localităţile unde şvabii nu mai vorbeau limba germană. Însă episcopia, folosindu-se de paragraful legii care acorda putere de decizie organului care susţinea şcoala, a refuzat aceste măsuri. Autorităţile au recurs la mijloace administrative şi au închis mai multe şcoli, respectiv au înfiinţat şcoli de stat în localităţile respective. În urma acestor măsuri, episcopia a decis introducerea limbii germane în localităţile unde se mai vorbea germana.
Gauamt a continuat lupta şi a încercat să-şi atingă scopul, acela de a introduce limba germană în toate satele şvăbeşti. În 1928-29 a trimis două petiţii la Vatican în care se sublinia că şvabii ţin la limba lor germană, dar şi la religia lor catolică. În 1930, canonicul Láng József a cerut sugestii preoţilor, în vederea împiedicării acţiunilor Gauamt-ului.
Încă din epocă se considera că Episcopia este cel mai mare obstacol în calea introducerii limbii germane. Gauamt-ul trebuia deci să aibă grijă ca lupta pentru drepturi lingvistice să nu devină una anticlericală. În 1930 au fost unificate episcopiile din Oradea şi Satu Mare, în fruntea căruia a fost numit Fiedler István, de origine şvabă. El respingea petiţiile Gauamt-ului, considerând aceste încercări intervenţii în viaţa bisericii. De aceea, în 1935, Gauamt-ul a recurs la nunţiatura papală din Bucureşti, protestând împotriva reprezentării luptei pentru drepturi etnice ca una antibisericească.
Acţiunile pentru introducerea limbii germane în învăţământ au continuat şi în anii ’30, fiind din ce în ce mai mai puternic sprijinite de Germania. În 1934-35, ministrul culturii, Constantin Angelescu, a emis un nou decret în urma căruia copiii şvabi pot fi înscrişi doar în şcoli româneşti sau germane. Episcopia continua sabotarea executării decretului, astfel încât, în 1937, ministrul culturii a apelat personal la episcop pentru respectarea actului. Temându-se de închiderea şcolilor maghiare, episcopul a cedat în final şi a recunoscut folosirea limbii materne în biserici şi şcoli.
În ciuda succesului aparent, situaţia nu a fost atât de pozitivă. Episcopia încerca în continuare să saboteze decretul, prin refuzul de a angaja profesori de limbă germană şi prin numirea unor cadre didactice care nu cunoşteau limba germană. O altă mare problemă a fost lipsa cadrelor didactice specializate, cunoscătoare de limba germană. Deşi prima generaţie de învăţători din şcoala pedagogică de limbă germană şi-a terminat studiile doar în 1928, decretele ministeriale restricţionau titularizarea cadrelor didactice în şcolile germane la învăţătorii cu diplomă germană. Din cauza lipsei de personal, episcopia a fost de acord, la sfârşitul anilor 30, să se aducă 10 învăţători din Banat. Totuşi, în 1936, posturile de profesor au rămas vacante în 3 sate.
Cealaltă mare problemă a fost cea a cunoştinţelor de limbă germană printre copii. În unele localităţi, şvabii foloseau limba maghiară chiar şi în familie. Directorul şcolii din Urziceni se plânge că, pentru mulţi dintre copii, primul contact cu limba germană are loc abia în şcoală. Pe de altă parte, oamenii manifestă unele reţineri legate de şcolile de stat, deoarece în sat existase până atunci doar şcoală ecleziastică.
Succesele şvabilor sătmăreni rămân cu mult în urma celor obţinute de saşi şi de şvabii bănăţeni în perioada interbelică. Guvernul român a dat curs multor revendicări germane, în scopul de a slăbi poziţiile maghiarilor. Schimbări radicale s-au produs mai ales după ce România a ajuns în sfera de influenţă a Germaniei. Până la începutul celui de-al doilea război mondial, ideea comunităţii de tip „Völkisch” s-a realizat în totalitate, minoritatea germană dispunând de autonomie economică şi culturală, susţinând şcoli în care se predau în deplină libertate ideile naţional- socialiste.

8 comentarii

  1. Ce va tot certati atat! si dati vina pe Episcopie ,ba pe unu ,ba pe altul >>> e normal ca in Bisericile rom-chatolice sa se tina slujbe in maghiara ,deoarece etnicii maghiari sunt mai numerosi . Bisericile care mai tin slujbe in lb.germana sau alte limbi sunt tot mai putine ,deoarece enoriasii sau imputinat si familiile au devenit mixte. Eu, loc la Satu Mare si sunt Schwab -banatean si decand loc aici de 25 de ani ,sunt crestin- practicant si merg la Biserica chatolica unde exista slujba in liba germana ,e drept singura din Oras ,schwabii sunt tot mai putini si majoritatea vorbesc limba Maghiara , Germana mai putin >>> lb .schwabeasca ce sa mai zic ,nu am mai auzito de 30 de ani de cand a murit Bunica ,noi vorbim acasa germana cu tatal meu ,germana literara . Dar, va spun ca aici schwabii sunt vorbitori de maghiara . Exista Lic. German ,e plin de elevi ,majoritatea romani ortodoxi si unguri ,este un Lic. de prestigiu ,f. ok !

  2. Deci practic inca o confirmare ca episcopia catolica functiona ca un agent de ocupatie care nu avea niciun interes ca alte minoritati sa-si ridice capul. Iar azi, sunt mari afaceristi prin oras.. Pacat ca Luther nu a avut mai mare succes prin partile astea..

Lasă un răspuns

Connect with