Emoke Kovacs: “Trebuie să creăm dependenţă publicului pentru muzica clasică”

Asculta acest articol

Câştigătoarea concursului pentru postul de manager al Filarmonicii ”Dinu Lipatti”, violonista Emoke Kovacs-Pistuka, este în primul rând o muziciană pasionată.

A ales să rămână în scaunul de orchestră, cântă în mai multe formaţii camerale şi predă la Liceul de Arte. Joia viitoare va fi solista concertului simfonic într-o celebră lucrare mozartiană. A absolvit Academia de Muzică din Cluj, a lucrat o perioadă în Mexic, alături de orchestra Yucatan-Merida, şi s-a stabilit în Satu Mare, unde şi-a clădit o familie frumoasă alături de scenograful Cristian Gătina. La început de drum ca manager, am dorit să o cunoaştem mai bine şi să v-o prezentăm în propriile sale cuvinte.

– Cum te-ai apropiat de muzică? A existat un moment când ai ştiut că vrei să faci din asta o meserie?

– Din momentul în care devii elev la o şcoală de muzică deja începi să visezi la o viitoare carieră de muzician, părinţii te văd violonist… Oricum dacă optezi pentru acest tip de învăţământ vocaţional deja ai luat o opţiune serioasă pentru viitoarea ta meserie. Pentru mine şi pentru părinţii mei, alegerea de a studia muzica a fost… dansul. Fiind fetiţă îmi plăcea să dansez, visam să devin balerină… aşa că părinţii m-au înscris la şcoala de muzică.

– Ce înseamnă viaţa de muzician profesionist? Ce sacrificii cere?

– Cred că orice meserie cere sacrificii dacă este făcută la nivel profesionist. Dar cred totuşi că dacă îţi place ceea ce faci nu simţi că te sacrifici, în sensul propriu al cuvântului… Bineînţeles este nevoie de foarte mult studiu dacă eşti muzician şi dacă doreşti să te menţii la un nivel înalt. Cu cât studiezi mai mult cu atât eşti mai bine pregătit pentru provocările pe care ţi le impui. Studiul, exerciţiul, devine un mod de viaţă pentru un muzician. Nu prea poţi să-ţi permiţi să treacă o zi fără studiu.

– Cum a fost experienţa de membru de orchestră şi profesor în Mexic? Seamănă scena muzicală de acolo cu ce se întâmplă în România?

– Sunt convinsă că pentru toată lumea Mexicul înseamnă o experienţă exotică, aşa a fost şi pentru mine. Mexicul este o ţară foarte frumoasă, colorată, cu multe contraste, uneori gălăgioasă, alteori misterioasă. Pentru mine faptul că am fost membră a unei orchestre simfonice a contribuit foarte mult la lărgirea experienţei profesionale. Deşi poate părea ciudat, în acea perioadă s-a investit foarte mult de către statul mexican în cultură, în muzica clasică, prin înfiinţarea de filarmonici şi de şcoli de muzică. Au fost cooptaţi muzicieni europeni şi americani pentru a forma tinerele talente din Mexic. Şi pot să spun din perspectiva de profesor la o şcoală de muzică -mexicanii sunt talentaţi la muzică, au o sensibilitate mai aparte pentru muzică. Ca o deosebire faţă de scena muzicală românească, în Mexic se cântă mai multă muzică contemporană, sunt mai deschişi pentru acest gen muzical.

– Povesteşte-ne câteva întâlniri care te-au marcat în formarea ta muzicală.

– Cred că pentru un artist întâlnirile cu personalităţile artistice importante sunt formatoare. Din fericire pentru un muzician, membru al unei orchestre simfonice, orice colaborare cu un dirijor nou, cu un solist important, poate să te facă mai bun, poate să-ţi îmbogăţească gândirea artistică. Pentru mine o primă întâlnire care şi-a pus amprenta pe formarea mea profesională a fost profesoara mea de vioară de la liceu, d-na Kapdebo Soos Gertrud. Bineînţeles au mai fost momente de-a lungul vieţii în care am avut ocazia să fiu aproape de muzicieni importanţi. Spre exemplu la un moment dat, în studenţie, m-am pregătit cu maestrul Ştefan Ruha. În acel moment el era destul de bătrân, şi nu neapărat calităţile de pedagog erau cele care contau, ci modul cum înţelegea el muzica, cum o trăia şi cum reuşea să transmită aceste lucruri prin interpretarea violonistică inegalabilă. Aş mai dori să-l amintesc aici şi pe maestrul Hary Bela, dirijor şi muzician clujean important care a contribuit conjunctural, fiind prieten de familie, la devenirea mea artistică. Nu în ultimul rând o amintesc şi pe Beres Melinda, prietena şi profesoara mea de masterat cu care am participat în numeroase proiecte muzicale.  Artişti importanţi am întâlnit şi în perioada petrecută în Mexic. Am cântat în orchestră alături de solişti foarte talentaţi din SUA, din ţările Americii de Sud, la un moment dat orchestra l-a avut invitat pe Placido Domingo… ca să amintesc o prezenţă mai „exotică”.

– Cum te-ai decis să concurezi pentru postul de manager?

– Greu, foarte greu am luat această decizie. Pentru mine ca muzician şi pedagog, această zonă administrativă se află destul de departe. Pot să spun însă că vidul lăsat de plecarea maestrului Rudolf Fatyol şi ofertele fără orizont care se prefigurau au contribuit la luarea hotărârii de a participa la concursul de proiecte, pentru că nu am concurat pentru un post, ci am propus un proiect cultural şi artistic pentru Filarmonica sătmăreană. Oricum, a fost o decizie grea pe care am luat-o împreună cu familia.

– L-ai cunoscut bine pe maestrul Rudolf Fatyol, atât ca director cât şi ca muzician. Care crezi că este moştenirea pe care el o lasă? Cum te simţi urmându-i în funcţie?

– Într-adevăr, l-am cunoscut ca director şi ca muzician, ca persoană însă nu am fost în aceeaşi generaţie cu el aşa cum l-au cunoscut colegii mei din aceeaşi generaţie. Cea mai importantă moştenire lăsată de el este însăşi existenţa unei orchestre simfonice într-un oraş relativ mic ca al nostru. Dacă privim în urmă, în toţi aceşti 30 de ani de directorat, maestrul Fatyol a reuşit să menţină un nivel artistic ridicat în peisajul muzical românesc mai ales dacă luăm în considerare toate frământările prin care a trecut societatea noastră în ultimii 30 de ani. Filarmonica sătmăreană a fost o emblemă a culturii din acest oraş şi datorită lui Rudolf Fatyol, atât ca director cât şi ca violonist.

– Care crezi că este menirea unei orchestre simfonice în secolul 21?

– Menirea unei orchestre în secolul 21 este aceeaşi ca şi în secolul 20 ,sau secolul 19 sau 18. Trebuie să creăm dependenţă publicului pentru muzica cultă, clasică, muzică care prin complexitatea şi frumuseţea ei nu are termen de comparaţie cu nici o altă creaţie muzicală de la ora actuală – spun asta fără să exagerez.

– Cum crezi că a evoluat orchestra sătmăreană în anii pe care i-ai petrecut aici?

– Din 2002, de când am început colaborarea la orchestra sătmăreană, cred că orchestra noastră a avut un parcurs destul de echilibrat dacă ne referim la repertoriu şi turnee internaţionale. Bineînţeles pe măsura trecerii timpului nevoia de muzicieni tineri, absolvenţi de facultăţi de muzică, a devenit din ce în ce mai importantă. Din păcate generaţia de muzicieni care a menţinut nivelul artistic al orchestrei se apropie de pensionare sau chiar a trecut de această vârstă, aşa că golul lăsat trebuie umplut cu noi muzicieni talentaţi care să poată face faţă cerinţelor orchestrei.

– Cum intenţionează Filarmonica să îşi apropie publicul?

– Deocamdată nu ne putem plânge de săli goale la concertele noastre, ba chiar dimpotrivă, dar totuşi sunt necesare eforturi suplimentare pentru a scădea, de exemplu,  media de vârstă a publicului iubitor de muzică. Neapărat trebuie să lucrăm împreună cu autorităţile locale pentru îmbunătăţirea condiţiilor din sala filarmonicii. Din păcate acest aspect a fost neglijat de foarte mult timp deşi el este foarte important în acest context al apropierii publicului de filarmonica noastră. Un alt mod de a apropia publicul este, după cum aţi şi văzut în ultima perioadă, preocuparea noastră pentru concertele educative şi lecţie, care se adresează publicului tânăr, mai exact copiilor şi părinţilor. Sperăm să permanentizăm de-a lungul unei stagiuni acest fel de concerte dacă ecourile acestui demers se dovedesc pozitive.

– Care sunt nevoile stringente ale Filarmonicii în perioada următoare?

– După cum am amintit, există o serie de reparaţii şi modificări stringente pe care trebuie să le facem pentru a oferi un cadru civilizat de desfăşurare a concertelor noastre, asta în ceea ce priveşte clădirea şi sala filarmonicii. De asemenea mai sunt şi nevoi ce ţin de organigrama instituţiei, nu atât de stringente, dar pentru a funcţiona orchestra noastră mai are nevoie de câteva posturi de muzicieni, la ora actuală fiind nevoiţi să recurgem la colaboratori.

– Ce crezi despre creaţia muzicală contemporană? V-ar tenta să o programaţi?

– Creaţia contemporană este parte a evoluţiei muzicii culte, a muzicii simfonice, nu putem face abstracţie de ea. Ea este o oglindă a vremurilor pe care le trăim, muzica contemporană îşi găseşte locul în toate formele de manifestare a culturii umane din sec 21. În teatru,  în cinematografie şi bineînţeles în muzica simfonică, creaţia muzicală contemporană este omniprezentă. De altfel am prevăzut şi în programul de management concerte de muzică contemporană. Deocamdată nu avem date exacte, dar am început demersurile pentru programarea unor concerte de muzică contemporană.

– Ai iniţiat mai multe formaţii camerale, mai ales cvartete de coarde. Ce are special această formă de a face muzică?

– Evident dacă nu eram violonistă nu mă preocupau cvartetele de coarde… Într-adevăr am participat în mai multe formaţii de muzică camerală, ultimul fiind cvartetul FOURever. Pe lângă faptul că există foarte multe creaţii muzicale camerale, am ales acest fel de a face muzică pe lângă munca la orchestră şi datorită faptului că aceste formaţii camerale sunt mult mai flexibile, mai suple ca organizare, iar satisfacţiile profesionale sunt pe măsură.

– Care ar fi violonistul tău model şi de ce?

– Sunt mai mulţi violonişti pe care îi ascult cu mare plăcere şi este foarte greu să alegi un model.Violonişti importanţi ai vremurilor noastre sunt David Oistrah, Itzhak Perlman, Joshua Bell, dar dacă totuşi trebuie să aleg ar fi letonul Gidon Kremer, nu pot să spun de ce… poate datorită perfecţiunii dublată de sensibilitatea interpretării.

– O lucrare preferată dintre cele cântate? Dar dintre cele ascultate?

– Este foarte greu să aleg o lucrare, mai ales că sunt destul de tânără şi nu mă consider o solistă, dar întotdeauna lucrarea preferată este cea care urmează. De exemplu săptămâna viitoare voi cânta ca solistă Simfonia Concertantă de Mozart cu colegul meu violist Abos Gyozo. Aşa că în egală măsură îmi place să cânt şi să ascult Simfonia Concertantă.

– Cum faci faţă stresului, împărţindu-te între familie, orchestră şi acum responsabilităţile de manager?

– Nu este uşor, oricum programul meu era destul de încărcat şi cu orele de la Liceul de Arte, iar acum cu noile responsabilităţi programul meu e şi mai încărcat. Dar mă străduiesc să fac faţă cu ajutorul familiei pe care încerc să nu o neglijez, nici nu aş putea având în vedere că sunt şi mamă şi soţie.

– Ce i-ai spune unui om de pe stradă ca să-l convingi să vină la concertele Filarmonicii?

– Nu pot să spun că am o formulă magică prin care să conving pe cineva să vină la filarmonică, dar îmi vine în minte titlul unui film rusesc din anii 70-80… titlul era „Vino să vezi”, eu îi voi spune „Vino să asculţi!”