Durata de muncă în România a ajuns mai mică cu doi ani şi jumătate faţă de anul 2000

Asculta acest articol

Durata de muncă în România s-a redus cu doi ani şi jumătate în perioada 2000 – 2018, potrivit datelor publicate de Eurostat (Oficiul European de Statistică).

Mai mult, raportul dintre situaţia de la noi şi media UE s-a inversat de la începutul secolului. Atunci, noi aveam o durată de muncă aşteptată a fi de 36 de ani faţă de doar 32,9 ani media europeană. Anul trecut, noi eram la 33,5 ani, semnificativ sub media UE, majorată între timp la 36,2 ani.

De menţionat că termenul de durată de muncă aşteptată (expected duration of working life) estimează cât timp va fi activă pe piaţa muncii o persoană care are la momentul analizei 15 ani, dintr-o anumită ţară şi într-un anumit an.

Interesant e că România este singura ţară membră UE în care durata de muncă a scăzut faţă de anul 2000. Pentru referinţă, menţionăm că perioada estimată a fi de activitate a crescut în aceeaşi perioadă cu cea amintită cu 4,1 ani în Bulgaria, 4,3 ani în Slovacia, 6,4 ani în Ungaria, 2,7 ani în Cehia şi 2,4 ani în Polonia (chiar dacă ea a rămas încă ceva mai mică decât la noi în Bulgaria şi este la fel în Polonia), arată cursdeguvernare.ro.
Se remarcă faptul că venim de-abia pe locul 7 – 8 în clasamentul european al celor mai reduse durate de muncă, în care conduc verii noştri italieni cu doar 31,8 ani, urmaţi, semnificativ, de greci cu 32,9 ani. Cu observaţia că situaţia este complicată de nivelul şomajului din fiecare ţară, de frecvenţa dizabilităţilor care nu mai permit munca etc.

Astfel, de pe locul 5 între ţările în care se munceşte cel mai mult ocupat în anul 2000 (când ne situam după Danemarca, Suedia, Finlanda şi Marea Britanie), ne-am dus spre coada continentului, un regres pe contrasens cu toate celelalte ţări europene. Pentru referinţă, cele patru state menţionate s-au menţinut pe trend crescător, doar că între ele s-a intercalat Germania, care a venit puternic din urmă (+4,4 ani).

La femei, durata de muncă a trecut de la o extremă la alta

În România, evoluţia în scădere a duratei de muncă s-a concentrat foarte pronunţat pe segmentul feminin de activitate economică. Dacă bărbaţii au evoluat de la un plus de 1,4 ani în raport cu media UE la un minus modic de -0,9 ani, femeile au trecut dintr-o extremă în alta, plusul remarcabil de 5 ani fiind modificat spre un minus de 3,5 ani.

Lipsa locurilor de muncă ca urmare a restrângerilor capacităţilor de producţie, îndeosebi pentru femei, şi plecările în străinătate au fost cauze importante. Doar creşterea vârstei legale de pensionare a permis în ultimii ani o majorare modică a duratei de muncă aşteptate, de la 32,3 ani în 2010, la 32,8 ani în 2014 şi 33,5 ani în prezent după un recul la 32,4 ani în 2016.

De-abia în ultimele două decenii europenii au început treptat să muncească cât lucrau cu ceva timp în urmă românii. Printr-un soi de convergenţă nedorită cu Europa Occidentală a anilor ’90, românii, în loc să se menţină la valorile de dinaintea aderării, s-au dus spre situaţia europenilor de atunci când aspirau să facă parte din UE.

Scăderea numărului de ani de muncă a avut consecinţe în privinţa nivelului de trai, a ratei de sărăcie şi a perspectivelor de a avea o pensie decentă, legată nu doar de salariu, dar şi de numărul de ani de contribuţie la sistemul de asigurări sociale. Efectele acestui fenomen se vor vedea pe termen lung în bugetul public, prin costurile majorate cu protecţia socială, menite să compenseze veniturile mai mici pe bază de contributivitate.