După Solstiţiul de vară ziua începe să scadă

Asculta acest articol

La data de 21 iunie 2014, la ora 13.01, longitudinea astronomică a Soarelui este de 90 grade, aflându-se la 23 grade şi 27 minute distanţă unghiulară nord faţă de ecuatorul ceresc, el descriind mişcarea diurnă pe un cerc paralel cu ecuatorul, numit tropicul racului.

Este momentul solstiţiului de vară, ce marchează începutul verii astronomice, la această dată fiind cea mai lungă zi şi cea mai scurtă noapte ale anului.

În emisfera nordică, solstiţiul de vară este datat în jurul zilei de 21 iunie; respectiv, în emisfera sudică, acelaşi solstiţiu este plasat temporal în jurul datei de 21 decembrie. Similar cu ”antinomia” echinoxurilor de la începutul primăverii, simultan cu existenţa unui solstiţiu într-una din cele două emisfere ale Terrei, solstiţiul ”opus” (începutul iernii astronomice) marchează cealaltă emisferă (sudică).

Denumirea de solstiţiu (”Soarele stă”) este dată de faptul că, la data respectivă, are loc schimbarea gradientului mişcării Soarelui în raport cu declinaţiile acestuia. Crepusculul are durata maximă din an, iar, la latitudinile ridicate, crepusculul se prelungeşte toată noaptea, locuitorii regiunilor respective fiind martorii frumoaselor ”nopţi albe”, relatează Agerpres.

Solstiţiul reprezintă cele două momente ale anului când Soarele se află la cea mai mare sau la cea mai mică înălţime faţă de ecuator. Pământul execută atât o mişcare anuală de revoluţie în jurul Soarelui, cât şi o mişcare diurnă de rotaţie în jurul axei polilor tereştri. Axa polilor Pământului nu este constant perpendiculară pe planul orbitei Pământului. Datorită acestui fenomen, cele 2 emisfere terestre sunt iluminate de Soare inegal în decurs de un an, fapt ce generează la latitudinile medii inegalitatea zilelor şi a nopţilor, precum şi succesiunea anotimpurilor.

După momentul solstiţiului de vară, durata zilei va începe să scadă, iar a nopţii să crească, timp de 6 luni, până la 21 decembrie, momentul solstiţiului de iarnă. În emisfera sudică a Pământului, fenomenul se derulează în sens invers.

Tradiţia sărbătorii Solstiţiului de vară

Atotputernicia soarelui de la solstiţiu se celebrează, la români, prin focurile de Sânziene, aprinse pe locul cel mai ridicat. Încinşi cu brâuri de pelin, oamenii se rotesc în jurul focului, apoi aruncă aceste brâuri ca să ardă odată cu toate posibilele necazuri care ar fi să vină.

Din cele mai vechi timpuri, solstiţiul de vară a constituit un mare prilej de bucurie şi sărbătoare, fiind legat de momentul strângerii recoltei. La început, serbarea coincidea cu data solstiţiului, adică 21 iunie. Mai târziu, ceremonialul fiind considerat de către biserică drept păgân, a fost mutat pe 24 iunie — ziua dedicată Sfântul Ioan Botezătorul.

În timp, Noaptea de Sânziene — cum este denumită în folclorul românesc — a devenit o serbare populară, cu caracter tradiţional, ce se desfăşoară diferit în funcţie de ţara respectivă şi chiar de regiunea respectivă. Pentru ţărani, această zi este foarte importantă pentru prognoza vremii. În credinţa populară, se crede că, dacă plouă de Sf. Ioan Botezătorul (Sânziene) sau după, este de rău augur deoarece următoarele 40 de zile va ploua neîncetat, deci recolta de grâu, alune de pădure şi salată va fi distrusă.

Din timpuri străvechi, semnul cercului a fost considerat de o importanţă copleşitoare, crezându-se că el are forţe magice. Inelele, coroanele, brăţările, colierele, centurile, cununile, ghirlandele nu întâmplător au forma de cerc, ci pentru ca acest simbol magic să-i apere pe purtătorii lor de forţele răului, care nu pot să treacă peste această graniţă imaginară, care nu are nici sfârşit, nici început, în filosofie el reprezentând nesfârşitul, infinitul.

Tradiţia dansurilor populare (existente în toată Europa), în care oamenii se ţin de mână sau de după umeri, alcătuind un cerc închis (de tipul horei) are aceeaşi semnificaţie.

Tradiţia şi superstiţiile au rădăcini străvechi, fiindcă cea mai lungă zi a anului a fost considerată punct de balanţă, de răscruce, de schimbare, când există un anume moment în care toate stihiile stau în cumpănă, o zi a absolutului, înscrisă sub semnul focului, care este simbolul soarelui.

Pentru aceasta, în cinstea ei, se aprindeau focuri uriaşe — replica terestră a soarelui, pe culmile dealurilor. Se credea că cine va trece prin foc sau va sări peste el în această noapte se va purifica şi întregul an care urmează va fi apărat de duhurile rele, de boli, de molime şi va fi fericit. Tradiţia aceasta, care există şi acum în ţările Europei Centrale şi de Nord, datează de secole, cu mult înaintea creştinismului.

Vechii celţi serbau între 20-23 iunie solstiţiul, aducând în acest fel mulţumiri zeiţei Litha, care asigura fertilitate, bogăţie, putere şi ordine.

Vechii germani aprindeau focuri pe munte şi rostogoleau la vale roţi aprinse, care simbolizau soarele şi pe zeul lor Wotan, în acelaşi timp ele având rolul să pună pe fugă spiritele rele.

În vechea Irlandă, sărbătoarea solstiţiului de vară era dedicată reginei zânelor din South Munster — Aina, considerată cea mai mare zeiţă din mitologia ţării. În cinstea ei, ţăranii făceau făclii din împletituri de paie şi, într-un ritual asemănător retragerii cu torţe, înconjurau colinele Knockainy, pentru ca, astfel, vitele şi holdele să fie apărate de duhurile rele şi zeiţa să asigure protecţie şi fertilitate.

La populaţia Samen din zona Arctică, există credinţa că, atunci când zeiţa soarelui, Beiwe, împreună cu fiica ei, Neida, iese la plimbare pe bolta cerului într-o sanie trasă de reni albi, ea goneşte iarna şi aduce din nou vegetaţia primăverii. În cinstea ei, la solstiţiul de vară, pentru ca să-i mulţumească şi s-o facă să mai revină şi în anul următor, populaţia împleteşte din ierburi diferite coroane denumite ”inelele soarelui”, pe care le atârnă de uşi şi de ferestre şi aprinde focuri pe culmi.

Kupalo era zeiţa rusă a solstiţiului de vară şi este reprezentată printr-o păpuşă din paie îmbrăcată în haine de femeie. În cinstea ei, se făceau mari focuri, pentru ca ea să fie darnică şi binevoitoare.