Dumnezeu şi rugăciunea

Asculta acest articol

Preot dr. Cristian Boloş

Fiecare creştin este conştient de faptul că merge la biserică din dorinţa de a se ruga, de a intra în dialog şi comuniune cu Dumnezeu şi cu semenii, de a simţi că face parte dintr-o familie, din familia lui Dumnezeu. La fel simţim toţi, deoarece suntem mădulare ale trupului lui Hristos, care este Biserica (Efeseni Vş 23). Însă, dacă cineva ne-ar întreba: „Ce sunt rugăciunea?”, am sta, am reflecta şi ne-am găsi greu cuvintele prin care să definim această convorbire umano-divină, o noţiune atât de simplă în aparenţă. Cel mai uşor răspuns ar fi: „Rugăciunea este o înşiruire de cuvinte pe care I le adresăm lui Dumnezeu şi prin care I ne adresăm Tatălui nostru”.

Dacă interlocutorul nostru ar fi hotărât să ne irite, ne-ar mai întreba< „Cine este Dumnezeu?” Cum, adică, cine este Dumnezeu? Dumnezeu este Dumnezeu. „Eu sunt Cel ce sunt”, îi spune Dumnezeu lui Moise (Ieşire IIIş 14). Dumnezeu este făcătorul cerului şi al pământului. Toate s-au făcut prin Cuvântul Lui (Ioan Iş 1-3). El a zis< ”Să fie…” (Facere cap. I) şi a fost. El este creatorul lumii nevăzute şi al celei nevăzute, dar nu este autorul răului. Răul a devenit realitate prin libera exprimare a voinţei unei părţi a îngerilor (din lumea nevăzută) şi a primilor oameni, Adam şi Eva (din lumea văzută). De asemenea, omul reprezintă lucrul mânilor lui Dumnezeu. El a zis: „Să facem om după chipul şi asemănarea noastră…” (Facere Iş 26). L-a împodobit cu sentiment, raţiune şi voinţă liberă, dăruindu-i harul dumnezeiesc spre a persevera în bine, spre a ajunge la asemănarea cu Sine. Observăm ideea că Dumneze spune: „Să facem”, nu, „Să fac”. El ni Se dezvăluie încă de la început ca fiind un Dumnezeu în trei persoane< Dumnezeu-Tatăl, Dumnezeu-Fiul şi Dumnezeu-Duhul Sfînt. Dumnezeu în Treime este viu şi real, precum vie şi reală este lumea creată şi proniată de El.

Omul primordial cade în păcatul neascultării de Dumnezeu. Săvârşeşte păcatul strămoşesc. Este alungat din Grădina Edenului. Cade din harul lui Dumnezeu, pe care îl va redobândi prin întruparea Fiului, la „plinirea vremii” (Galateni IV> 4). Fiul lui Dumnezeu Se naşte cu trup din Fecioara Maria (Isaia VII> 14, Matei I> 23-25), care devine astfel Născătoare de Dumnezeu şi mijlocitoare, prin rugăciune, între noi şi Sfânta Treime. El ia „chip de rob, făcându-Se asemenea oamenilor şi la înfăţişare aflându-Se ca un om. S-a smerit pe Sine, ascultător făcându-Se până la moarte şi încă moarte pe cruce” (Filipeni II> 7-8). El, prin întrupare, activitate mesianică, jertfă şi înviere, ne-a răscumpărat din robia păcatului, a diavolului şi a morţii, ne-a redeschis uşile Raiului, a readus împăcarea între pământ şi cer, între om şi Dumnezeu, redându-ne posibilitatea de a ne mântui sufletele. El ne-a adus mesajul providenţial că „Dumnezeu voieşte ca toţi oamenii să se mântuiască”, întrucât El, Iisus Hristos, Mântuitorul „S-a dat pe Sine preţ de răscumpărare pentru toţi” (I Timotei II> 4-6). însă, El nu forţează pe nimeni, întrucât l-a înzestrat pe om cu libertate de voinţă. În virtutea acestei libertăţi, noi suntem „împreună-lucrători cu Dumnezeu” (I Corinteni III> 9) în procesul mântuirii sufletelor noastre. Întreaga noastră viaţă pământească trebuie să fie o colaborare continuă între noi şi Dumnezeu, între voinţa noastră liberă şi harul/puterea/energia lui Dumnezeu. Omul este liber să aleagă binele sau răul, viaţa sau moartea (Deuteronom XXXş 15). De aceea, mântuirea sufletului său depinde de alegerile pe care le face din timpul pelerinajului pământesc, nefiind supus unui destin orb sau implacabil.

Rugăciunea stăruitoare, pătrunsă de credinţă puternică, reprezintă calea prin care noi intrăm într-un dialog intim şi sincer cu Creatorul, constituie jertfa, ofranda, darul pe care noi I le oferim lui Dumnezeu, din dragoste şi recunoştinţă faţă de El, Care ne iubeşte  (El fiind iubirea absolută – I Ioan IVş 8), ne iartă, ne poartă de grijă şi ne rabdă. Punctul de plecare, când ne aşternem la rugăciune, ar trebui să fie convingerea noastră că suntem păcătoşi, dar că ne putem îndrepta prin milostivirea lui Dumnezeu şi prin voinţa noastră, prin încrederea noastră în ajutorul divin. Rugăciunea – de mulţumire, de laudă, de cerere, particulară şi comună – este un urcuş treptat spre/la/în Dumnezeu. Să nu uităm că rugăciunea presupune atât un efort psihic, cât şi unul fizic< atenţie, minte neîmprăştiată, trezvie ţi o atitudine fizică corespunzătoare. Dacă noi solicităm atenţia lui Dumnezeu, se cuvine să-I acordăm şi noi, la rândul nostru, întreaga atenţie. în clipa în care îngenunchem, întru smerenie, nu facem altceva decât să ne manifestăm ascultarea şi iubirea faţă de Tatăl, în calitatea noastră de fii iubiţi ai Săi. în momentul în care se însemnăm cu Sfânta Cruce nu facem altceva decât să ne exprimăm credinţa în Sfânta Treime (în Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt), închinându-ne, totodată, altarului pe care Iisus S-a adus ca jertfă pentru iertarea păcatelor noastre (Hristos nu poate fi despărţit de Cruce).

Venind să ne rugăm la/în biserică noi batem la o uţă, la uţa împărăţiei. Aici, în biserică, ne găsim cel mai aproape de Dumnezeu, iar în timpul sfintelor slujbe ne unim cu El, în toată complexitatea Sa, dar şi în toată simplitatea Sa.